| |
|
| |
Privind înapoi, spre femei, cu mânie
am văzut demonii înfăşaţi în braţele lor, în găvanele ochilor am văzut rânjetul lui,
cum înşirau viermi pe încrengăturile noduroase ale arbuştilor
cum înaintau cu viermii cei verzi şi scorţoşi în pântecele lor
atunci am izbit pumnul în pământ
în pământul tău, ţara mea strâmtă, femeie amară,
şi, în timp ce spinarea lui pârâia ca un şarpe lepădându-şi pielea,
am zis în inima mea cu teamă şi mare cutremur:
nefericită eşti tu, mamă a sângelui meu, mare maestră a celei de-a şaptea flori
nefericită eşti tu, iubită a sângelui meu, mica mea floare de carne, dulcea mea rană deschisă
nefericită eşti tu, fiică minunată a trupului meu, ruptă în două de dragoste
căci am văzut în găvanele ochilor voştri luna şi soarele, am văzut lucind ca o spadă rânjetul lui. el taie în mine mereu, în tăcerea mamei mele, cu mâna iubitei mele, în patul fiicei mele, coama soarelui şi, dând capul pe spate, o trage înăuntru
de aceea, inima mea nu are astâmpăr, nu mai are ochi să vadă geamătul lunii îndoită în frumuseţea ei fără margini, de aceea, astăzi, inima mea o arunc aici în cenuşa zilei,
în cenuşa oaselor iubite de oase, în cenuşa tuturor iubitelor lumii
şi-n ura mea verde, urcând ca seva unui mugur de sân biciuit, mă voi da mie însumi de mâncare şi sete
apoi, ridica-voi ochii la ceruri şi vederea mea îl va sparge ca pe un clopot de sticlă
căzând în ţărâna cimitirelor lumii va îndoi morţii, în pietrele drumului, va strivi umerii munţilor
va căsăpi văile îndoielii şi va înroşi izvoarele albe ale speranţei
că nu e drept ca tremurul pruncului să înceteze în învelitoarea lui
nu e drept ca trupul meu şi al tău să fie scos unul pe altul afară şi strigat să cunoască în veci despărţirea
ca cel ce va fi iubitor şi iubit să ştie de grija trupului, de furia goală a lui
şi nimeni să nu afle rădăcinile morţii şi să le roadă cu dinţii!
Atunci, am ridicat din nou ochii spre femeile ce nu le-am avut niciodată
şi cu inima tare am zis:
nu mă plângeţi pe mine
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
Djamal -
2008-03-09  |
dorin, ai scris un poem sublim si profund, citindandu-l azi dimineata am avut senzatie ca citesc
o noua biblia,cred ca ingerul gabriel te-a vizitat noaptea trecuta si era destul de inspirat.
rareori mi se intampla sa citesc o poezie adevarata, astazi am avut parte de asa ceva.
te felicit si cu ocazia aceasta urez tuturor femeilor din lume din toata inima un
LA MULTI ANI
CU STIMA
|
| Djamal -
2008-03-09 |
erata
citindu-l azi si scuze pentru greseala facuta pe alte meleaguri
domnule poet Dorin Cozan
|
| francisc -
2008-03-10 |
Domnul meu Mahmoud Djamal,
Inca de cand am primit mesajul tau inima mi a dat un bobarnac sa-ti raspund, insa, prins in cele lumesti si multe pe deasupra, am pus-o sa astepte.
Acum, avand putintica vreme de hoinarit, fie si virtual, iti raspund cu mare drag, multumindu-ti din suflet pt gestul tau, dublul tau gest, cu multe sarutari de aici, din indepartatele meleaguri vasluiene...
cu drag, al tau pe vecie
cd
|
| vladimir -
2008-04-14 |
Desi textul tau este scris prin martie (chiar opt) si a fost citit la momentul acela si de mai multe ori mai apoi, acum am hotarat sa spun cateva cuvinte... nu ma intreba de ce pentru ca probabil voi raspunde cu sablonul acela referitor la momentul potrivit :)
Indiscutabil, desigur in opinia mea si a celor care isi mai afla vremelnic salasul in mine, textul este unul bun... desi e genul acela de poezie construita, in care cuvintele sunt permutate pentru a exprima maximul din idee, ceea ce eu remarc aici este tocmai vitalitatea textului, puterea de expresie a ceea ce ridica din lector cu fiecare rand, forta de a rezona, de a se disipa inspre launtrul fiecaruia dintre cititori.
Am citit formulari deosebite... citez in acest context:
"în timp ce spinarea lui pârâia ca un şarpe lepădându-şi pielea"... dinamism foarte bine construit si orientat.
"nefericită eşti tu, iubită a sângelui meu, mica mea floare de carne, dulcea mea rană deschisă"... expresiv.
"căci am văzut în găvanele ochilor voştri luna şi soarele, am văzut lucind ca o spadă rânjetul lui"... percutant.
"el taie în mine mereu, în tăcerea mamei mele, cu mâna iubitei mele, în patul fiicei mele, coama soarelui şi, dând capul pe spate, o trage înăuntru"... o imagine cu adevarat deosebita.
"în cenuşa oaselor iubite de oase"... tragicul uman dar si zvarcolirea de dincolo de sfarsit.
"nu e drept ca tremurul pruncului să înceteze în învelitoarea lui
nu e drept ca trupul meu şi al tău să fie scos unul pe altul afară şi strigat să cunoască în veci despărţirea
ca cel ce va fi iubitor şi iubit să ştie de grija trupului, de furia goală a lui
şi nimeni să nu afle rădăcinile morţii şi să le roadă cu dinţii!"
In pofida modului de a versifica al autorului, tributar unei traditii vetero-testamentare dar contextuat intr-un mod remarcabil la realitatea prezentului, cred ca acest cantec - pentru ca tot ceea ce vad cu ochii aici se rosteste in mine - devine pe rand lamentatie, tanguire, prosternare, turnare a cenusii in par, bucurie a gurii deschise strigand zeul pe numele secret al acestuia etc
Ce nu mi-a placut sau mi s-a parut mai putin reusit:
Titlul... trimitere prea evidenta la o gramada de chestiuni consacrate... Osborne parca avea o piesa de teatru cu titlu asemanator, mai putin femeile; trimiterea spre Doinas si acea atitudine a printului care raspundea mereu intorcandu-se etc... toata aceasta revolta sunt sigur ca transpare prea evident din poezie ca sa o mai boiesti cu "majuscule" pe fruntea textului.
Altele...
"încrengăturile noduroase ale arbuştilor"... este exclusiv decorativ si lipsit de perspectiva chiar daca se vrea un element de legatura.
"ţara mea strâmtă"... e un drum fals sau ce? Ai vrut sa scrii poezie patriotica si te-ai razgandit mai apoi? Sau poate n-am inteles eu iar este vorba aici, pe alt nivel hermeneutic, de femeia ca locus.
"mare cutremur"... in acest context acel "mare" chiar daca e raportat la formularea biblica, in acest caz mai mult strica decat ajuta.
"şi-n ura mea verde, urcând ca seva unui mugur de sân biciuit, mă voi da mie însumi de mâncare şi sete
apoi, ridica-voi ochii la ceruri şi vederea mea îl va sparge ca pe un clopot de sticlă
căzând în ţărâna cimitirelor lumii"... aici simt ca bati campii cautand ceva ce nu a vrut cu nici un chip sa se lase scris :)
"izvoarele albe ale speranţei"... prea slab fata de ansamblu.
"ruptă în două de dragoste"... inteleg ce ai vrut sa spui dar poate ca franta in loc de rupta si fara a ne spune musai numarul bucatilor ar fi fost o formulare mai fericita.
Finalul... fac ramasag cu tine ca nu poti scrie un final mai slab. Ce avea daca totul se termina fara fragmentul de sfarsit? Era prea bine?
Acord o penita in speranta ca autorul nu se va multumi cu ceea ce are acum si va mai cerne textele sale de balast.
|
| francisc -
2008-04-15 |
Vladimir, intai multumesc pentru efortul tau deosebit.
despre text pot spune ca e unul din textele concluzive, unde cuvintele se aseaza aproape singure.
Despre titlu pot spune ca s-a "nascut" pe parcursul a catorva luni. Reia intr adevar lucruri cunoscute, de la mania lui ahile pana la episodul golgotei. Facand trimitere, legatura cu finalul de tip christic. Din acest motiv, in ac context, mi se pare ca nu pot renunta la ele.
Apoi, am o versiune a textului unde prima strofa contine doar primele doua versuri...
Iar ţara acolo e fireste locus.
Epitetul "mare" e folosit doar pt ritm, nu merge fara el.
Acolo, cu sanul biciuit, e vorba despre circularitatea ego ului care se revolta pana la urma chiar si impotriva celui iubit. Izvoarele sunt albe, pt relatia cu sanul, iar "rupta in doua" mi s a parut mai plastic
Finalul...tin mult la el. Mi se pare chiar esential pt text. Sincer, nu am inteles de ce pare slab
Multumesc mult inca o data. Si pentru penita :)
|
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com