| |
|
| |
un copac bătrīn
īn fața casei
m-a īntrebat īntr-o zi
omule de ce
īți deschizi sufletul ca o fereastră
la toată lumea
am tăcut
am tăcut
ploua
ploua
ploua
furtuna i-a scuturat frunzele
i-a rupt crengile
i-a īndoit trunchiul
apoi nu m-a mai īntrebat nimic
īl priveam cu milă
am deschis fereastra
și l-am atins
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| batori -
2008-03-03 |
Ce păcat că nu i-aţi vorbit atunci cānd avea nevoie şi el...
Atāt de sugestive versurile īncāt mi-au mers aşa de bine la inimă.
Spe să nu fie numai milă, sper să fie şi un regret pe undeva ascuns, nu-i aşa?
Aşa regretăm noi oamenii cānd nu spunem ce ne doare sau ce ne place. Pierdem timpul cu mărunţişuri şi uităm de lucrurile frumoase din viaţa noastră. De aceea e bine să-i spui cuiva că-l iubeşti atunci cānd simţi acest lucru. Tu să nu taci , Virgil... el a tăcut.
O poezie frumoasă, frumoasă...
|
| Sancho Panza -
2008-03-03 |
comentariu care (probabil) contravine regulamentului: superba poezie! emotionanta.
|
| Sapphire -
2008-03-03 |
Aş fi evitat metafora cu sufletul deschis ca o fereastră, poate prea uzitată. De fapt, citind, am şi văzut un pic altfel valenţele acestei poezii care este, īntr-adevăr, deosebit de emoţionantă.
|
| Sixtus -
2008-03-06 |
Imi pare rau. O fi emotionanta pentru altii. Pentru mine e banala. O simpla impresie. Discutabila, evidnt.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com