Andu Moldovan -- memento -- poezie

e un deliciu să poţi spune „am trăit atâtea nopţi”

am văzut de atâtea ori marea sau oceanul, de atâtea ori munţii
pădurile şi apele când se coboară întunericul,
când începi în fine să pricepi ceva
din sensul ireversibilităţii
la poalele munţilor sau pe malurile oceanelor
fără să-i poţi vedea oricât de mari ar fi ei
doar noaptea să o vezi cu ochii din pântec şi din vârfurile degetelor,
să te cuibăreşti în ea ca-ntr-un sex imens care înghite tot,
speranţă deznădejde orgoliu şi te lasă golit pe marginea pământului
cu mâinile sub cap liniştit şi despuiat într-o amestecătură
imposibil de separat cu mările şi cu oceanele
cu pădurile şi cu munţii, cu iarba
şi cu cele mai scârboase vietăţi ale pământului

nenumărate nopţi, nenumărate
pline de o răcoare care îţi aminteşte
că trăieşti altceva dar mai ales că trăieşti
mereu scade temperatura din cauza unor fenomene cosmice
cu care vrei-nu-vrei eşti direct legat, pus în legătură piele pe piele
obraz pe obraz, nopţi trăite ca o lungă drumeţie pe munte sau de ce nu?
pe mare, cu un orb,
o pânză pe faţa realităţii catifelată şi moale
ca burta unei femei simţită cu buzele,
o depărtare care se năpusteşte peste tine
te apucă strâns de mână, din ce în ce mai aproape de final

te tot opreşti când se aruncă peste tine şi te laşi la pământ, posedat
ca să te odihneşti de cele mai multe ori fără a mai aştepta ceva
ca şi cum tot cerul cu stelele şi foşnetul copacilor
ar fi o eşarfă care-ţi alunecă dintre haine
amintindu-ţi de-o femeie pe care-ai iubit-o,
plutind ca o frunză care n-are unde să mai cadă
nicăieri în univers

poate noaptea chiar şi timpul se-odihneşte
printre munţi şi oceane şi mări şi case
el se furişează şi aţipeşte
iar tu umbli mai încet, vorbeşti mai încet să nu-l trezeşti pe el
timpul care cade frânt, trage noaptea după el
se-acoperă cu noapte ca o femeie
care trage pătura peste ea şi-ţi întoarce spatele
ca să nu mai facă dragoste cu tine

a venit acum, o simt împrejur cum pipăie indecentă toate lucrurile care au fost ale noastre peste zi iar noi stăm încarceraţi într-o cutie cu pereţi de lumină pe dinăuntru doar ca să ne apărăm, frigizi, de atingerea ei,
fiinţe ipocrite asta suntem, nişte curve cu ifose făcând pe virginii când e să ne atingă,
dar rânjind cu gura până la urechi la ziua de mâine care vine să ne violeze.