| |
|
| |
În cerbul gonit
e-un lup ascuns din iarnă,
îl văd cum trece-n salturi
de negri vânători,
orice biruitor îşi poartă
stindardul în înalturi,
săgeta-nfiptă-n pieptu-i
se-adaugă-n comori.
În bâte îl aşteaptă
ascunşi haini în umbre,
ei nimicit să-l vadă
că prea-i strălucitor,
bezmeticele arme se-ntind
spre gâtu-i, sumbre,
când botul şi-l apleacă
în clarul de izvor.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Ela -
2006-03-19 |
Vânătorul pare să aibă un destin de căutător aici, în poezia ta, de contemplator al "vânatului", după trecerea prin anotimpuri, ca o metamorfoză a formelor, a trupurilor, numai spiritul dăinuind.
Aşa am citit eu.
Spre armonia structurii: v6 din s2 poate fi transformat în 2 versuri, de ex.:
"bezmeticele arme se-ntind
spre gâtu-i, sumbre,"
Mi-au rămas, reverberând încă, primele două versuri:
"În cerbul gonit
e-un lup ascuns din iarnă,"
|
| cailean -
2006-03-20 |
Versul cel lung l-am împărţit. Da, arată mai bine, ideea iniţială era de a reda, oarecum la ralanti, îndelungul proces al vânătorului de a-şi pândi prada, de-a întinde laţul, de-a-şi ferchezui armele... Înainte, poate, de-a deveni şi el, la rându-i, vânat.
Da, lupii se ascund uneori în cerbi. Mai ales iarna. Vine un timp când fiecare vânător îşi va accepta propria-i condiţie de vânat. Absolut. Nimeni nu poate fi vânător la nesfârşit... şi-atunci săgeţile din piept îţi vor atârna ca nepreţuite comori. Pentru că le-ai tras tu însuţi... sau un altul la fel de înverşunat.
Mă bucură trecerea ta... ca de fiecare dată.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com