Daniel Ionita -- Genesis -- poezie

Să fie lumină!...şi a fost întuneric sumbru.
Deschis-a orizonturi goale spre care umblu,
Vânez încă ace de orologiu contorsionate
Pline de prafuri, amintiri…câtă imbecilitate!
Trezit am fost de vânturi reci la realitate.
Desprinde-mi pielea de pe carne, explică!
Gustă-mi răceala din priviri si ridică
Greaţa ce o ai pentru mine, insectă!
Apoi întoarce-te-napoi la viaţa ta infectă.

Să fie pământ!...şi astfel a fost mocirlă.
Îngheaţă în suflarea-mi de neguri obosită,
Cu un ochi îţi astept mişcarea, cu celălalt uitarea,
Zeu pentru o zi eternă, creează-mă!
Făureşte-mă ceva abstract, apoi aruncă-mă!
Zeu nebun pentru o zi, sunt creaţie!
Aşteptând, la rândul meu, admiraţie?
Îngenunchiaţi…şi vi se va da scop.
Jucaţi…şi vi se va da scenă în loc.

Să fie apă!...şi astfel a fost venin,
Sângele-ţi povară, iar mâinile destin.
În complexitatea-ţi nebănuită să te zbaţi!
Priveşte-ţi zeii, de lemn şi piatră legaţi.
Îndemn la umilinţă, ori nu eşti tu una?
Dincolo e capătul, înţelege-ţi vâna!
Ucid mereu minte din rutină zămislită
Lăsând loc alteia…mult mai înflorită.

Să fiu Eu!...dar altfel am fost.
Altfel voi fi dar…cu vreun rost?
Sunt ca o ultimă noapte de decembrie rece,
Neştiutor cum şi dacă va trece…
Trezitu-m-a întâia dimineaţă de ianuarie, ce păcat!
Mă loveste gândul că sunt cu mine însurat.
Îmi sar în ochi merii goi încremeniţi în geam.
Aceeaşi frază ciclică mă taie, regrete nu mai am:
“Îţi mulţumesc, Adam…”