Daniel Ionita -- Zâmbet întors -- poezie

O altă zi, un alt zâmbet dăruind în treacăt vouă,
Sanctuaru-mi acoperă mâinile împreunate-n rouă.
Timpul prinsu-ma-n rugăciune Mie, pentru Mine, pentru Pâine,
Colind poteci de minţi, deschid un Astăzi, poate-un Mâine.
Zâmbeşte-mi şi-ţi voi zâmbi-napoi cu o schiţare vagă,
Trecând pe lângă tine, ştiind că eşti o roabă...
Îngreunată de stigmatu-ţi necruţător şi orb de jale
Strigător la un cer ce te priveşte cu atâta nepăsare
Şi totuşi îmi zâmbeşti crezându-mă de-al tău,
Vorbesc aceeaşi limbă!!! însă nu mereu.
Nu-ţi împart viziunile deşarte, fiinţă înrobită!
Însa îţi zâmbesc fiindcă-mi eşti iubită...
Ador să mă împart la lume, un Eu ţie...un Eu mie,
Eu? sau poate altul! e aproape alchimie...
Unul îţi zâmbeşte...altul îţi surâde...Nu râde!
Petrec nopţi de carceră în mine, cu mine,
Sculptându-mi următoarea mască, mai lustruită, mai pentru tine.
Ies din carceră pe strada luminii murdare, mondene, ca de vis
Pentru încă o zi destinată unui Exitus Letalis...
Asist indiferent la albiile tăiate în carnea-mi obosită
De zâmbetele voastre, de persoana-ţi nelipsită...
Ia-mă de mână! Hai sa ne plimbăm voioşi pe drum în jos,
Iar drept cadou...te voi sfinţi cu un zâmbet întors.