Dorin Cozan -- n o e m i s t i q u e -- poezie

umbra ta e o trestie cugetătoare
de când te ştiu, în bătaia inimii, în arcul ei, ochiul mi se întinde până în ceruri
şi acolo zbătându-se
în zadar pipăi sub limba cerului în cerul gurii lui dumnezeu
praful stelar fulgurând călcâiul tău
ameţit încă el se mândreşte cu rotirea ta şi a lui desupra apelor
praful în care, desculţ, merg şi merg şi merg în ţara zidurilor fără sfârşit

că există o ţară unde oamenii se îndrăgostesc numai de ziduri
mai întâi cu o uşoară aplecare a umbrei spre buza pietrei, spre ocrotirea sânului ei
şi atunci, o, se desprind de aer şi lipindu-şi oasele feţei intră în zid
cu mâna, uşor, aplecându-se, se afundă în carnea şi oasele zidului
iar dincolo, se spune că toate lucrurile poartă un singur nume, s e c r e t,
pe care-l saltă aşa, în inima lor, ca pe un prunc după umeri, aruncându-se toate în apele mării fără sfârşit

numai aşa, toţi oamenii aceia, se spune, au învăţat să treacă prin zid
iar acum trec prin ele – prin zidul aerului, al dragostelor, al morţilor, al cuvintelor, al necuvintelor - aşa cum noi încă mai trecem unul prin altul când ne privim
sau cum cele cinci degetele ale aerului foşnind peste buzele tale plesnesc ca nişte boboci
acolo şi pruncii umblă cu mâinile prin zid, de dimineaţa până seara, aşa cum tu umbli, obosind, în sfârşit, prin mine
la început mulţi închid ochii şi strâng tare dinţii
iar apoi când toţi se numesc maeştri ai zidului în grade, decoraţii şi funcţii asemenea,
după trecerea fără sfârşit

rămân umbrele ca nişte trestii din carne
pe urmă şi ele se r u p