| |
|
| |
tu te naşti din moartea sevei
din lacrima rădăcinilor te ridici
eu mă dezgolesc des în faţa ta
îmi trec toate chipurile
prin ochii tăi veşnic deschişi
tu îmi adăposteşti măştile
în pântec
îmi vopseşti pielea
în culoarea potrivită zilei
atât de fidel eşti
deşi nu te-am scos niciodată
la o plimbare într-o zi însorită
nici nu ţi-am dat vreun os
sau vreo bucată mică de carne
astăzi înainte să plec purtând
doar culoarea pământului pe faţă
te voi dezrobi
şi te voi lăsa într-o pădure
să priveşti cerul
până vei deveni din nou un copac
verde şi înalt
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
Aranca -
2007-12-22  |
remarc acest poem deosebit, ce reflectă într-o manieră aparte, o posibilă reîntoarcere la viaţă prin ipostaze tangibile, ecou al propriei fiinţe în dialogul cu natura.
şi nu în ultimul rând, observ evoluţia literară a autorului căruia îi doresc inspiraţie şi succes!
|
| Djamal -
2007-12-22 |
Marina, iti multumesc de trecere si pentru semnul aprecierii.
la multi ani si sarbatori fericite
cu stima
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com