Aranca - 2007-12-18

Euridice - o driadă de o altă factură iluminând altfel, departe de barocul lui Nicolas Poussin...şi de alte reprezentări. un typo "să îmbrăcam"...

Oriana - 2007-12-18

Sigur, cu poezia despre iubire nu se poate da greş. Însă rima i-ar putea fi un neajuns prin forţarea la o anumită formulă rigidă, având în vedere caracterul ei rebel. Am citit de mai multe ori poezia şi nu mi-a displăcut însă de fiecare dată mi s-a părut neterminată. Ne mai citim... /O\

Profetul - 2007-12-18

"cu parul nins cu aur" - formulare nu foarte fericita "sa inchinam... catargul" - o expresie cel putin ciudata. de obicei se inchina steagul. daca inchini... catargul ma tem ca rastorni corabia. o fi si asta o idee... romantica.

Sixtus - 2007-12-19

Cineva, nu spun cine, persoană importantă, văd că-mi dă lecţii „newtonian-carteziene” – fizicalist-mecaniciste (pe cele „platonic-carteziene” le-a sărit), uitȃnd că atȃt Newton cȃt şi Descartes au plecat de la alte premise cam „mistice” de care sfȃnta noastră „raţiune” modernistă cȃnd aude este cuprinsă de o greaţă incomensurabilă. Şi, ca să dau dovadă de bunăvoinţă, am să ”esplic”. Am refuzat categoric să „cobor ȋn bernă steagul”. Dar am „ȋnchinat” – „catargul” şi nu l-am „ȋnclinat” sau, doamne fereşte, l-am „rupt” şi l-am „aruncat” ca să păstrez un echilibru, chiar şi precar ȋn dezorientarea mea de-a dreptul „dezorientată”, pentru că pe apa aia pe care mă pregăteam să plutesc nu adia nici măcar o boare. Şi catargul putea bine mersi să rămȃnă la locul lui fără să mă ȋmpiedice să-l ȋnchin simbolic. Ȋn schimb aveam o călăuză care, dincolo de orbirea mea, mă conducea fără greş şi fără necesitatea unui catarg fizic cu pȃnzele asociate pe Styx dincolo de Infernul ȋn care singur intrasem. Şi uite-aşa devine un prăpădit ca mine „poet” ȋnchinȃnd nişte biete stanţe cuiva şi nu „ȋnclinȃnd”. Iar faptul că am ȋndemnat să-l „ȋnchinăm” amȃndoi (eu şi călăuza) catargul ȋn chip de ofrandă….dar povestea e mult prea lungă pentru o biată poezioară. De data asta mă ȋnclin, ȋn nemernicia mea, cu toată umilinţa necesară ȋn faţa distinsei persoane importante de care am amintit la ȋnceput. Şi care chiar că le ştie pe toate. Mulţumesc Arancăi şi Orianei că defularea mea după discuţia aia viral-terifiantă pe care am avut-o (chiar şi virtual) cu Baudrillard, nu le-au lăsat indiferente.

Sixtus - 2007-12-19

corectie. "nu le-au lăsat indiferente" se va citi "nu le-a lăsat indiferente".

Profetul - 2007-12-19

draga Sixtus, parerea mea. umila. este ca era mai simplu sa spui "da doml'e, am facut o mica gafa" si cu asta basta. nu era nici o tragedie. toti le mai facem. ma indoiesc ca toata invirteala asta pe dupa sura cum ca inchinarea nu e inclinare (evident aici ai sa ma iei probabil cu faptul ca inchinarea ta de aici nu e religioasa ci e... carteziana), deci ma indoiesc ca aceasta pledoarie convinge pe cineva. si inca ceva, ultima data cind am citit pe undeva steagul in berna e semn de doliu si nu de capitulare. dar din nou, inchinarea nu e neaparat capitulare. poate fi si respect. la urma urmei nu e vorba decit de 45 de grade din cele 90 ale exigentei carteziene.

Sixtus - 2007-12-19

Da, domnule. Am făcut o gafă. Cȃnd am ȋncercat să intru ȋntr-un dialog, ce s-a dovedit absurd, cu dumneata. Ȋmi cer scuze. Un om avea o oaie. Oaia dispare. Trece un deal, trece o vale. Si ȋl găseşte pe unul care cosea fȃnul. Ȋi povesteşte cum oaia a dispărut . Şi ȋl ȋntreabă: „n-ai văzut oaia mea?” Cel care cosea fȃn, după ce se gȃndeşte profund, răspunde:” eu cosesc de aici pȃnă aici!” Văzȃnd că n-are cu cine vorbi, omul cu oaia placă mai departe. Mai trece un deal, o vale şi găseşte oaia care fătase un miel. Ia oaia, mielul şi, la ȋntoarcere, dă peste cositorul (de fȃn). Ȋi povesteşte cu a dispărut oaia, cum a plecat de acasă,cum s-a ȋntȃlnit cu el, cum l-a ȋntrebat şi ce i-a răspuns, cum a plecat mai departe, cum a găsit oaia cu mielul, cum s-a ȋntors şi a dat iar peste el şi cum, de fericire că a găsit oaia (şi mielul), doreşte să-i facă cadou mielul. Cel care cosea (evident, fȃn) ȋl ascultă, se gȃndeşte bine şi-i răspunde: „eu cosesc de aici pȃnă aici!” Ȋntre timp apăruse un tip călare care a ascultat toată tȃrȃşenia cu atenţie. După răspunsul cosaşului şi după ce s-a uitat cu atenţie la fiecare dintre cei care „dialogau” se adresează celui cu oaia (ş mielul): uite ce este, dacă calul e al dumitale, atunci ia-l! Prin urmare, dacă e al dumitale calul, atunci poţi să-l iei liniştit. Eu n-am nimic ȋmpotriă. Dimpotrivă. The End.

Profetul - 2007-12-19

Domnu' Sixtus imi pare rau. Ce sa spun... Incearca si dumneata altceva. De exemplu un dialog care sa nu fie absurd. Ca si eu m-am saturat de astea absurde. Le-au mai incercat si altii cu mine si tot cu oistea in gard au dat. Deh... vina calului.

Sixtus - 2007-12-19

Corectie: Povestea e o poveste sufi. Nu vreau sa fiu acuzat de plagiat.