| |
|
| |
ploua şi atunci şi lumea era un trandafir
în lumina reflectorului sau a becului de iluminat public
mă gândesc dacă nu cumva mai e ceva întotdeauna
după frunzele căzute peste maşinile din parcare
dacă nu cumva mai sunt fantome de aripi
au fost odată şapte aripi şi lumea era un heruvim
stau seara de multe ori nu beau cafea nu mi-e somn
din când în când se mişcă umbrele şi-atunci
tresar mă duc la fereastră şi privesc
e plăcut noaptea la lumina felinarului
să priveşti cum se-ndepărtează umbrele frunzele
dinspre aziierimâine bate un vânt ciudat
nici nu mai seamănă cu nimic
răsăritul acela când verde când trist când întunecat
şi mereu departe
e ciudat să te sperii de umbre e doar o candelă
lasă loc rugăciunii pentru răbdare
au fost cândva două mâini împreunate
e linişte şi-mi aud respiraţia
ploua şi atunci şi lumea era
astăzi plouă din nou
nu-i nimic
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| tincuta -
2007-12-08 |
Găsesc dispersată în toată poezia o tristeţe matură, pe care o accepţi cu resemnare.
"au fost cândva două mâini împreunate", sună a început de poveste de dragoste.
"astăzi plouă din nou
nu-i nimic"
Finalul accentuează starea de nostalgie caldă, care "lasă loc rugăciunii pentru răbdare"
Chiar dacă plouă, e plăcută plimbarea prin poeziile tale!
tincuta
|
| cami -
2007-12-09 |
Tincuţa,
nu cred că m-am gândit că reiese atâta tristeţe din poezia mea. Însă e interesant ce văd alţii în textele noastre.
Te mai aştept,
Cami
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com