| |
|
| |
merg pe stradă singură eu şi fantoma unui gând
copaci cu trei umbre numărând stâlpii de telegraf
frunze căzute doar frunze pietricele praf hârtii
o casă neterminată ca o poveste fără sfârşit
s-a făcut noapte şi e plăcut pe bulevardul milea
acuma printre felinare e linişte
toamna asta are un aer pe care-l cunosc de mult
nu l-am mai găsit nicăieri pe drum tot mereu mă gândesc
strada e lungă şi dreaptă ca un creion ascuţit
cu vârful spre ramada cea cu porţile deschise
baloane colorate zâmbete lume multă
la maraton atâţia poeţi noi anii noştri tenebrele noastre
stăm cuminţi şi nici nu vorbim eu şi ea
poveşti care mai de care nume şi nume
îmi vine să mă strig sala e plină citeşte cărtărescu
toţi studenţii au venit în rest nu mai contează fac bine acum
stau cu degetul lipit de tâmplă nu vreau biscuţi
nu vreau coca-cola nu vreau nimic
aş vrea să nu plec de aici dar asta e
mănânc bucăţi de lămâie cu coajă cu tot
mă gândesc că nici nu m-aşteptam să te văd
şi n-am de gând să ţi-o spun
pe mine mă cheamă doar camelia
ce-i drept
mi-ar fi plăcut un autograf
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| tincuta -
2007-11-18 |
Ultima strofă este coloana vertebrală a poeziei, după părerea mea. Are forţă să susţină tot textul. Mi-a plăcut în mod deosebit.
În prima strofă este o greşeală" pierticele" în loc de pietricele.
|
| cami -
2007-11-18 |
Tincuţa,
mulţumesc pentru părere. Aşa e, dar dincolo de ceea ce e scris, rămâne întotdeauna ceva ce nu a fost spus. Am corectat. Te mai aştept.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com