katya kelaro -- longadorminte -- poezie

ochiul tău a căzut în întuneric. cimentul a clipocit devenind lichid ca un mercur
era atât de frumoasă lumea în care doar noi păşeam printre oglinzi veneţiene
aveau dreptate grecii, iubirea ar trebui ţinută în casă
mă cuprinde o mare tristeţe
ne urcăm în pat cu masca pe faţă
între azi şi atunci nicio punte catene incomplete de dedublări şi laşităţi
poate-ar trebui să spunem şi altora ce cu inconştienţă vor să ia iubirea în braţe
e un risc a iubi cu adevărat o ruletă mai dură decât toate războaiele lumii
oul acela sensibil din noi
oul acela fabergé de marmură moale vopsit în verde şi epiderme de ceapă
va fi desfoliat de coajă iar gălbenuşului i se va smulge mugurul şi-l vor înlocui cu o pană de struţ
aşa ne vom găsi la întoarcerea acasă
la întoarcerea-nlăuntru
o cabină de actori ambulanţi devastată
zâmbetul cocoşat îşi va pleca genunchii biciuiţi de indiferenţa acelui pentru care
palma ne-a fost scară spre o altă vânătoare
spre alte adâncuri
dincolo de undiţe de gânduri un tablou cu natură moartă
ne pictăm -o sticlă de untdelemn un guler vechi de bufon o marotă din măciulii împletite de ceapă
pielea uscată a fiecărei lacrimi
în aşteptare vom sta de o parte a umbrei tu şi eu
o vom vinde ca pe o sclavă
regăsind-o apoi să ne judece dar nu după legea aceasta
ci după o alta ieşind din tipare sub o ploaie de vergi
dezbrăcaţi până la oase de mândrie nu mai ştiu poate că totuşi te-aş acoperi şi atunci
aş lua pietrele lovirii şi mi le-aş coase haină
apoi aş porni în univers din iubire înnădindu-mi toiag de lepros

uite cum umbra se frânge spre care din noi să-şi picure mirul