| |
|
| |
îmi îngrop palmele în frunze. le simt sângele cald
altarul tău e pădurea, femeie, ai spus şi-ai înfipt în inima ei un cuţit
noaptea şi-a despicat para în lumină, sâmburii ei de violoncel au ars
timpul nu se mai măsoară-n secunde ci în mile
câte mile pe gura de migdal-a fântănii atâtea năvoade m-or lega
să nu privesc înapoi
trebuia să nu torni frumuseţi fără scuturi
frumuseţi de otravă
trebuia să nu vii
iată acum... mă zideşti,
ochii mei sunt bolnavi... iubim
când ne dezvelim picturile rupestre
iar datoriile le plătim morţii cu copii născuţi vii
suntem iubiţi
când sărutarea de pe urmă
ni se dă mai frumos decât sărutarea dintâi
dar mâna ta va lăsa mâna mea şi se va lipi de o altă jumătate
degetul meu nu va mai purta degetul tău drept inel
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com