katya kelaro -- vorbind celor vii -- poezie

tu, che di gel sei cinta

iubirea mea pentru tine va rămâne un kōan
aşa cum e istoria femeilor fără echilibru în sentimente şi fără demnitate
îmbrăcate în alb deşi
smulse din rădăcini diferite, seppuku şi sakura au literele existenţiale comune
albul nu e simbolul rochiei de mireasă ci o înveşmântare cernită a unui clopot sterp
copaci în doliu la început de primăvară, copaci în kimonouri înroşite de dragoste
vorbind despre pasiune pe valea vulcanilor samura
cireşul cel bătrân îl învăţa pe cel tânăr cum să se ascută sub teacă
până va deveni o tijă de oţel
îl învăţa să caligrafieze litere sub frunze
pentru dimineaţa când majestatea sa avea să-l primească
trebuiau să se încline în acelaşi moment, fără greş
să-şi îndesească soldaţii pe ramuri
scut altaic
cireşul cel tânăr era emoţionat,
nu mai văzuse până atunci un împărat
în munţi erau doar ape
aerul tare
mănăstirea
şi uneori o potecă
se ruga să plouă ca nu cumva faţa lui să nu fie primenită
îşi încordă spinarea, închise ochii şi aşteptă. strânse şi mai tare din sprâncene
până apăru o cută apoi se ivi sub frunze o picătură
o singură picătură
de sânge

fiule, litera scrisă astăzi în palma ta va deveni într-o zi mătase
unii o înoadă ca pe-o pungă de aur însă de vei face face asta va cocli
iar fructele tale nu vor mai fi ... şi au trecut anii

ramurile lui îşi îmbrăcară ca în fiece primăvară veşmintele ţesute de ceaţă
dar împăratul îşi găsise o altă alee în grădina unde toţi cireşii i se păreau la fel

îşi scoase sabia din teacă
îşi smulse rădăcinile şi se târî rănit să moară departe
în locurile de unde venise
fără să ştie că în urmă pământul de sub piele i se preschimba în boabe mari
negre