| |
|
| |
în fiecare an îmi place să-mi pierd gândurile în târgul de ceramică, printre nimicuri,
cioburi adunate într-un sit când ne vor descoperi doar oasele
şi vor spune cât am trăit de bine după carbon 14
mi-am luat un medalion de corabie neagră
legat cu firet de piele şi o cămaşă de in
am clătit-o manual
ce lux azi să stai cu mâinile în apă ca o femeie de demult
odată cu pânzele se ducea negreala din sânge
braţele lor se răceau devenind prelungiri de reptilă
am vrut să-mi vopsesc cămaşa cu permanganat de potasiu
când eram copil mama aducea de la fabrică în sticluţe mici o mulţime de soluţii
şi scria cu litere mari pe leucoplast…moarte
apoi punea trei semne de exclamare
unul de atenţie
unul de mirare
iar altul să nu visăm când le deschidem
mă fascina schimbarea lui în apă
ivoriul lui fantastic din începuturi
apoi mă înspăimântau petele de pe epidermă
şi starea aceea iodată
mă gândesc acum că iubirea îşi are inima din permanganat de potasiu
apele violet îţi preschimbă voalul cufundat într-un tifon prin care strecori ceasurile din urmă
când pe tabla de şah au rămas atât de puţine piese
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Alexander -
2007-10-01 |
vad aceste randuri mai mult ca un jurnal. am retinut o imagine foarte frumoasa
/ce lux azi să stai cu mâinile în apă ca o femeie de demult/ pe care o puteai specula mai mult. oricum suparatoare mainile ce se tot repeta.
oricum, m-am simtit ca la o lectie de arheologie. pot zice ca starea ai redat-o cumva, mai ales ca in copilarie ceva tangential am trait si eu, si poezia asta a deschis usita amintirii.
interdictiile, fie ele si pe etichete, nu duc decat la incalcarea lor, eu asa stiu:)
concluzie,
finalul nu e bun de final. un final trebuie sa insurubeze poezia intr-o fortare ultima.
desigur doar parere
seara buna
|
| queen margot -
2007-10-01 |
vulture, imi face bine pana ta de fier... multumesc de trecere, lectura si fulgii de porumb din cuvinte
|
bobadil -
2007-10-01  |
Mă tot întreb de o vreme încoace dacă am de-a face cu o poetă simbolistă in persoana Katyei Kelaro, şi nu ştiu ce să zic... pentru că versul ei nu se depărtează prea mult de grandilocvenţa şi structura tematică a genului.Versul ei are în mod deliberat o ingeniozitate tipografică, iar modalitatea de a formula pe un ton ridicat nu displace unei poezii care în genere cam vociferează. Dacă însă vom face abstracţie de aceste maniere, ne vom întreba dacă poeta a îmbrăţişat vreodată cu adevărat o concepţie simbolistă a poeziei, iar răspunsul este departe de a fi unul facil. Pentru că, fără îndoială, toată această lume fantastică, poarta la care bate versul katyiei sau acea cheie care i-a cazut în mână din turla bisericii nu sunt simboluri ci mai degrabă alegorii, concepte şi noţiuni mai mult sau mai puţin limpezi folositoare pentru a exprima realităţi din lumea sensibilităţii, un fel de instrumente aproape tactice în raport cu cititorul. Poezia Katyiei este ca un gest al insinuării lirice, un fel de reacţie anti-retorică. Mai citesc, mai gândesc. Mai citiţi şi voi, deci.
Bobadil.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com