paul blaj -- mormântul se lasă păşit de oricine -- poezie

Aranca - 2007-09-21 Penita

In viaţă descoperim treptat, fiecare la rândul lui, un alt chip al "triştilor lumii" lângă orele însăilate de disperare şi neputinţă, ce se lichefiază în jurul nostru.
Este un poem scris cu descurajare şi umilinţă.
Un poem dintr-un areal în care nu mai există speranţă şi unde nimeni nu mai poate să înţeleagă necunoscutele căi ale vieţii ce nu mai este dată decât pentru a măsura potopul din noi şi din afară.

Şi ca într-o rugăciune în care uităm singura streaşină, singurul acoperiş al lumii, învăţăm o altă desprindere de noi înşine:

"plouă ca şi cum nu am exista,
îmi cer iertare că plouă"

O poezie desfigurată de tristeţe, Paul.

yester - 2007-09-21

...nu reuşesc să fiu decât întâmplător ...mulţumesc, Marina...

mladitza - 2007-10-31 Penita

Ca şi altă dată, poezia lui Paul Blaj, mă pătrunde până la oase. Vă invit să reluaţi şi să meditaţi mai ales când veţi ajunge în următoarele locuri: "mamele lor sunt sfinte cu hainele sfâşiate", "vom ajunge vietăţi de companie ale triştilor lumii", "voi fi omul care împarte liniştea în oraş", "singurul mod de a ne şterge este plutirea". O poezie cu note apocaliptice. Şi vorba poetului, "e foarte bine că se întâmplă aşa." O poezie de profunzime se naşte din exagerbare! Pentru că "mormântul se lasă păşit de oricine" izvodeşte din exacerbare, ofer o peniţă.

yester - 2007-10-31

...mulţumesc Vio, cu seriozitatea care te caracterizează, te recunosc, altfel, aş zâmbi puţin...

mladitza - 2007-10-31

Păi şi eu am zâmbit, Paul... Serioasă, auzi! Da, dar numai pe text! În rest, şi mie îmi place foarte mult, să zâmbesc!

Sapphire - 2007-10-31

Mladitza, am observat în comentariile tale câteva greşeli deranjante: nu se pune virgulă între subiect şi predicat, chiar dacă subiectul are un atribut (decât în câteva puţine situaţii; citeşte despre ele): "poezia lui Paul Blaj, mă pătrunde până la oase".
De asemenea, nu se pune virgulă între o propoziţie şi subordonata sa completivă directă: "mie îmi place foarte mult, să zâmbesc".
Se întâmplă foarte rar să fac astfel de intervenţii, dar am observat folosirea complet anapoda a virgulei şi într-unul din textele trimise pentru înscriere. Îţi doresc bun venit şi sper să rezolvi cât mai curând astfel de probleme, iar hermeneia să îţi fie un mediu propice îmbunătăţirii scrisului tău, din toate punctele de vedere.

Paul, voi reveni acum la poezia ta: ştii ce este remarcabil? Folosirea la maxim a verbelor, fără a cădea în prozaic, păstrând ritmul interior al durerii, sugestia transformată în semn de exclamare - acestea sunt câteva din liniile de forţă ale acestei poezii. Am mai observat asta la tine: nu dai multă libertate cititorului - uneori poate fi o armă cu două tăişuri; de data aceasta însă rezultatul este copleşitor. Tu ai o înclinaţie către teatru, nu ştiu dacă ţi-am mai spus. Numai acolo cititorul / privitorul nu are încotro şi trebuie să îmbrăţişeze toate indicaţiile autorului.
Şi, că tot vorbeam de virgule: interesantă folosirea ultimei virgule în acest poem. Smile.

yester - 2007-10-31

...că veni vorba şi faptul ar trebui să mă oftic puţin, pentru că nu consider pagina mea de pe aici un îndreptar de comentarii. dar ştiind corectitudinea ta, Bianca, am să neglijez prima parte a incursiunii tale în comentariul Violetei şi am să remarc, bucuros, că la fel cum Paul Sân-Petru sesiza nonşalant cu ceva ,multă, vreme în urmă... îmi place să termin unele poeme în virgulă. Pentru a se prelungi trena emoţională înspre cititor, spunea cunoscutul scriitor gălăţean, fapt remarcat şi de Violeta, mai apoi, în unele poeme recente... fapt care iată ţi se pare, cu ironia finuţă de rigoare, interesant şi ţie. Cât despre "înclinaţia" mea către teatru chiar contează dacă mi-ai mai spus? Adicătelea dacă te repeţi?Smile. Înţeleg perfect demersul tău şi e fair că ai scris şi despre text.Mulţam de "ocheadă", Bianca!
cu gânduri bune, acelaşi actor trist,
paul