Alina Manole -- no moon rise, no moon set -- poezie

mergeam azi aşa pe o stradă, o scurtătură pietruită plină de noroi şi băltoace,
cu câini care mă latră pentru că miros a pisică, cu pisici care se zbârlesc la mine pentru că
miros a câine, cu oameni simpli, fără vreo şcoală, fără doctorate, îmbrăcaţi
în pantaloni roşi de ceva ani sau o fustă decolorată, mereu cu câte o sacoşă în mână,
cu vreo pâine sau o conservă de pate, ieftină sau poate cu nişte peşte
merg de la o vreme pe strada aceea, strada mioriţei, pe acolo a mers şi mama patruzeci de ani,
şi tata, ceva mai puţini,
pe acolo ne-au cărat toate pâinile şi toţi peştii, fără să le fi împărţit nimeni nimic,
doar anotimpurile, în zile şi nopti, între ei, restul lumii, între mine şi frate-meu, când
ne mai curgea nasul sau aveam febră, ne durea burta şi ne ţineau în casă, azi
nu mergeţi niciunul la şcoală, ura, ziceam noi în gand,
şi atât a rămas, gândul acela, şi şcoala, undeva cum urci mioriţei treci de
vasile lupu şi ajungi pe ion creangă, acolo
lângă stejarul acela mare din care ne făceau coroniţe,
mie nu îmi venea niciuna de la piaţă, ai capul prea mare, trebuiau să îmi facă,
apoi mama îl trimitea pe tata în boxă, du-te şi adă o sârmă din aia de la cablu,
mereu găsea câte o sârmă albastră, de se vedea printre frunzele de stejar
precum cerul, albastru printre frunze,
apoi mama lega trandafirii din grădina bunicilor, roz şi roşii, mie mi-ar fi plăcut
trandafiri galbeni dar nu creşteau acolo şi bani nu aveau să îmi cumpere din piaţă,
mai bine luăm un kil de cireşe, cu banii ăia, că tot arunci coroniţa, dă-i încolo de bani măi tată,
las' că îţi cumpără tata la anu', aşa mai trecea un an, aceeaşi sârmă, aceiaşi trandafiri roşii,
aceleaşi cireşe amare, hai măi tată, apoi
veni cineva îmi aduse un trandafir galben din pădurea de-aramă, din drumul
spre oraşul tripartit al pământului

tata nu mai urcă şi nu mai coboara de ceva vreme pe mioriţei, acum e mai aproape de creangă,
de bojdeucă, acolo printre coline, mama
din ce in ce mai rar, e deja toamnă, nu se mai poartă coroniţe din trandafiri roşii, nici bunicii
nu se mai poartă de mult prin grădina bunicilor,
e toamnă, măi tată, nu mai sunt cireşe, dă-i încolo de bani,
în sertarul de la biroul de unde vă scriu ţin un trandafir galben, uscat,
şi toate sunt la locul lor, aşa cum le-am lăsat cândva, amintiri de care
nimeni nu mai are nevoie, cu care nu ştiu ce să fac, nu le arunc, ce aş pune în loc?...

e toamnă, tata vine uneori şi cere ajutorul, alteori vine bunică-mea, cere o pâine
sau o cană cu apă, îi e foame, o întreb dacă o mai doare stomacul şi acolo, bunicul
cere mereu o pastilă de inimă, se ţine cu mâna de inimă, măi fato, adă-mi repede o pastilă,
şi eu merg încet, parcă nu pot merge, şi toate spitalele se îndepărtează, bunicul rămâne
în urma mea pe o stradă, întins, cu mâna pe inimă, grăbeşte-te, măi fato,
nu mai sunt spitale, bunicule, şi dau să îi cuprind, dar mereu
îmi trec mâinile prin ei, nu le spun, cum aş putea să le spun, măi bunică,
bunicule, sunteţi aşa, cum să vă zic, transparenţi, doar piele şi os, s-ar supăra poate, n-ar mai veni,
nu, nu pot să le spun lor asta, doar scriu aici şi mai trag cu coada ochiului
la globul acela din dreapta, poate n-or fi online
n-or fi online