| |
|
| |
toamna îşi masează sânul cu ulei
uterul ei roşu, de pară, a obosit de naşteri
nadya împarte copiilor pământul cu sentimentul frângerii
unei pâini aburind
şi apa de pe pământul al deeb îşi are ciorchinele zdrobit
în teascuri gata să plece
de parcă l-ar vântui printr-o sită, libanul stă cu capul plecat
grumazul cu cedri spintecaţi de război iese în prag
împreunându-şi mâinile într-o disperare mută
acoperind ca pe un ultim bastion umerii lehuzei
să nu le vadă penele plutind pe o apă fără întoarcere
dar ea ştie şi îşi mănâncă durerea ca un animal placenta puilor abia fătaţi
sub cămaşa sfâşiată a gleznelor simt plesnind o ultimă apă
cozile lungi şi negre ale inimii să mângâie luminile din leagăn
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| lucian -
2007-09-09 |
un text patriotic despre o lume străină lumii. apreciez suferinţa ce o marturiseşte textul, care se relevă din primele versuri în care toamna - simbol al morţii/somnului - iarăşi se munceşte să renască. trist!
mircea.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com