| |
|
| |
pe pământul al deeb e seară,
încovoindu-se pătimaş, argila se supune încet
domolindu-şi rănile ca o femeie
neîngenuchiat, sufletul îşi simte totuşi tâmplele captive
lut frământat de o mână
transparentă
o femeie nevăzută îi modelează faţa iar el
deschide cănii buze şi torţi ca unei moarte
o spaimă fericită îl îmbrăţişează
a oprit lucrul să asculte din nou ploaia
pipăie atent scoarţele casei
miroase vopseaua pereţilor să afle nunţile
zgârie cu unghia numărând câte au fost
de la plecarea din kafarmatta
(după straturile succesive de culoare)
apoi îşi trecu mâna peste obraz
îl simţi uscat
aspru
am obosit şi eu şi casa asta ciudată
căută un ciob de oglindă dar nu găsi
îşi împreună palmele să i le umple ploaia
stătu aşa până când pământul se decantă
şi îşi văzu chipul în apa din pumni
înconjurat de cuţite
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com