fanache emil -- Vocea -- poezie

Ialine, Ialine, m-ai uitat Ialine
Răsunând ecouri zăbovesc pe chip,
Însă în oglindă eu mă văd pe mine-
Iscodiri sticloase, gânduri de nisip.

Şi ecoul tace... tace şi revine
Cu aceeaşi voce, care parcă-o ştiu
Ialine, Ialine, cine eşti Ialine ?
Şi în minte-mi sună ca-ntr-un câmp pustiu.

Ai să vezi Ialine, când ne-o pune cruce
Om pierde lumină şi-om pierde şi tril
Însă tu Ialine în pământ te-oi duce
Şi pictat în lemne va fi doar...Emil.

M-ai uitat Ialine, m-ai pierdut de urmă
De ce taci, vrei file să poţi glăsui
Vrei condei, pereţii, să-i zgârii cu sârmă
Să mai prindă viaţă ce s-o nărui ?

Tu te stingi copile când nu vei mai scrie!
Şi-mi ridic din pernă o privire grea
Un ecou în minte pare să mai fie
Răsunând în tâmple, este... vocea mea.