katya kelaro -- vorbesc o latină ciudată IV -- poezie

legenda spune că femeia nu a putut merge mai departe
(bărbatul s-a descălţat în pragul muntelui zidindu-şi altar
treaptă după treaptă şi-a vânat constelaţiile de cerbi
apoi a deschis cartea de rugăciuni şi
un dor de acasă spre cer i-a îndoit genunchii)

există în femeie o neputinţă de a-şi urma bărbatul pe acoperişul lumii?
probabil că da
ochii ei de ucenic ţes în urmă un drum de o mie de drahme
învăţând să-şi deşire şi să-şi coasă pielea singură
dizolvându-şi aşteptările ca pe-o capsulă de calciu
cum se oxidează drahmă cu drahmă întoarcerea
până când sufletul îi devine o casă scoasă la vânzare

nicăieri nu se vorbeşte despre
o egală atracţie între penelopa şi ulise
el are arcul cu săgeţi şi corabia într-o palmă
ea se închide într-o cetate a pânzelor albe
într-o ciudată stare de levitaţie
se înfăşoară în giulgiu torcându-şi credinţa pe picioare
până când cerul i-l va aduce din nou în prag pe ulise
un ulise schimbat însă ea nu observă asta
ci pur şi simplu iese din mormânt fericită
că soarele ajunge nu numai pe vârfuri ci şi la poale
acolo unde femeia îşi deschide cuminte cartea cu rugăciuni
inima ei fiind talpa muntelui