| |
|
| |
în faţa mea
nişte scaune
mari şi goale
mândre de pielea lor
de trupurile ce
li s-au aşezat în braţe
sprijinite de un zid
alb
atât de alb
încât zăresc în el
palme mici de copii
îl văd
întinzându-şi mâinile spre mine.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Oriana -
2007-08-25 |
Djamal, cred ca ai mai putea lucra un pic la acest poem. Ai o repetiţie a cuvântului "parcă" înspre final. Nu l-aş folosi, oricum. Orice afirmaţie e mai puternică expresiv fără el. Şi nu se înţelege cine este el din versul "parcă-l văd" în condiţiile în care două versuri mai sus ai scris "parcă zăresc în el" el fiind zidul. Pari să vorbeşti fie de zid fie de copilul ce ai fost. Apoi cuvintele "sunt nişte" sunt inutile. Uite ce îţi propun eu:
în faţa mea
scaune mari şi goale
mândre de pielea lor
de trupurile ce
li s-au aşezat în braţe
sprijinite de zid
alb
atât de alb
încât zăresc în el
palme mici de copil
îl/mă văd întinzând mâinile
spre mine
Sigur, aceste versuri pornesc de la supoziţia ca în final mâinile aparţin copilului ce-ai fost şi nu zidului. Modifică tu aşa cum ai intenţionat.
|
| Djamal -
2007-08-25 |
Luminţă, iţi mulţumesc de trecere şi pentru sugestii.
Cu respect
|
| Djamal -
2007-08-25 |
Luminţă, iţi mulţumesc de trecere şi pentru sugestii.
Cu respect
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com