| |
|
| |
mă sufoc în aerul închis al încăperii
ce-mi cuprinde cu dispreţ mintea
într-o nocturnă exagerare
puţin mai departe ea admiră paşii
pe care îmi pleacă sângele în cadenţă
atras de nostagia sensului unic
călcâiul de asfalt al străzii
zace în agonie străpuns de picamere
ca un aristocrat linşat de mulţime
cineva leagă un tren de piciorul peronului
simt urletul unui animal captiv
cum îşi află prin abur ureche
întâlnesc aceeaşi femeie roşcată
dându-se huţa pe un lanţ de năluci
prinsă într-un dans fără legi
alunecă spre mine fragilă ca un cocon
face o reverenţă apoi zâmbeşte
sunt încă aici să nu adormi
desenează-mă pe ziduri
cu animale marine
se uită în gol
de parcă m-ar pierde
pentru ultima dată
îmi apucă mâinile
le priveşte doar
ca şi când ar căuta semne
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com