| |
|
| |
În palmele mele port focul din care pornesc incendiile primordiale.
- Se observă întotdeauna degetul arătător ridicat din manşeta albă -
Când bat mâinile chem la raport toţi îngerii creatori şi robii lor,
Iar universul devine un sac burtos care ar trebui bine legat la gură.
Pădurea din spate se cutremură la gândul că ar arde dacă aş respira
Şi când pun mâna pe soare se înroşeşte sau se teme că l-aş stinge,
Deoarece eu sunt rug şi izvor al pustiului şi al îndoielilor credinţei
În care timpul ar fi altceva decât focul: suferinţă, identitate şi sine.
Vouă, cititorilor acestui poem scris în versuri neritmate şi voit albe,
Scris din dorinţa de a descătuşa poezia şi versul plin de suferinţă,
Transmit această imitaţie poetică alcătuită din versuri aleatorii,
Flăcări ale focului care arde spre a da uitării fiecare idee-cuvânt.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com