Dorin Cozan -- "trupul vorbeşte trupului" -- poezie

mica mea pasageră, fiinţa mea a înserat
s-a făcut dulce-roşie cu miros de rodie
mâna mea stângă se topeşte- ea voieşte nu eu- după gâtul tău pufos
se-ntinde să moară
dreapta face un semn de-nchinare veşnicei tale clipiri visătoare
şi-n aerul aspru dispare
şi totul în mine se uită pe sine şi n-are scăpare
izbit ordonat de fâşia spectrală din felinare

ş-atuncea, întorcându-ţi bărbia, lumea s-a oprit,
(n-a expirat)
a fâlfâit rezervată şi-am poftit-o să ia loc
deşi între mine şi tine ea nu-şi mai găsea rostul simţeam că totul însuşi are un rost
până şi bumbul cămăşii tale pe jumătate scos până şi aerul
era mai bun era mai curios
venea şi pleca
de la până la bărbia ta, foarte frumos foarte diplomat

când totul s-a mişcat din nou, către sine, m-am înseninat în cot,
unde cotul tău m-a înţepat
până în inimă s-a luminat, ş-a fulgerat
nişte stele mai siropoase
pe care le-am plimbat
o vreme prin cerul gurii şi pe urmă le-am ingerat,
cu ochii către urechea ta stângă ţuguiat
fiinţa mea înnoptase de-o vreme şi puteai în mine tăia orice cuvânt
foarte frumos de la până la os

iar tu despicai lumea în două, cei care-au îndrăznit să te iubească de buza de jos, cei care nu,
de cea de sus.
şi când aproape se lipeau, unii, tânjind către raiul sau iadul celălalt, se-aruncau
eu închideam ochii ei
se rostogoleau
ca firimiturile la picioarele tale
eu, buzele, surâdeam ca lazăr, săracul,
c-un călcâi în sus, cu altul, întors, foarte diplomat, dar şi foarte foarte nesărutat

şi vrusei – şi-acuma tot vreau- să ştiu dacă umbrele se mai ţiu
fiindcă te-ai făcut mai luminoasă mai dragoste
în şi cu mine, aşa, clară şi distinctă şi tot mai fără de trecere, mica mea dansatoare