nincu mircea -- Poarta lumii imaginare -- poezie

Afară ploaia se întinde pe geamul ferestrei
Ca o cămaşă udă într-o zi de toamnă.

Eu rămân la intrare să verific tinerii
Dacă poartă măsuri diferite de sinceritate,
Corectitudine şi dorinţă de adevăr.

Filozofii, cei care ştiu că Nu există,
Care nu se scaldă în apa aceluiaşi râu,
Au încredere în judecata mea pentru că
Nu gândesc în numele meu, ci în al lor.

Fac parte din clasa de ţărână,
Şi locuiesc pe malul unei ape de foc.

Luntrea mea de smarald cară suflete moarte.

Cu lopata de piatră împing în lumea cealaltă,
Cum ciutura în fântână se-nfundă.

Paznici trebuie să ştie filozofie.
Să fie traşi la sorţi. Să cunoască tinerii.
Să vegheze necontenit. Să poarte toiag.
Să creadă că lumea, deşi nu se văd,
Este compusă numai din porţi.

Paznicii trebuie să ştie ce păzesc.
Să ştie linia care desparte al meu de al tău.
Să fie curaţi pe mâini. Să aibă ochi de vultur
Şi urechi de centaur. Pasul uşor ca de vis.

Cu braţ de fier şi glas de tunet,
Bătrân la chip, dar vârtos la trup,
Cu pungă la brâu din piele de leu
Stau şi păzesc şi nu ştiu de ce
Trec suflete tinere care-mi plătesc
Prin poarta lumii imaginare.

Afară ploaia se confunda cu noaptea
Ca mine cu umbra.