| |
|
| |
În lumină
femeia începe
acolo unde privesc eu.
Pământul care îl calcă nu este al ei,
dar pasul îi este mereu.
Ea prinde viaţă în poartă
sau în uşa de la casă.
Numai când este privită din interior
şi când bate vântul a pustiu
mă recunoaşte. Doar atunci,
când sunt nebărbierit,
cu ochii plini de umbre
mă revendică lumii
şi tuturor.
Arme de foc ca aripi de vultur
poartă tainic în spate.
Între câmpul verde şi nori sumbri
poartă imaginar copilul nostru.
Şi câte pietre şi stele se aprind
la malul mării în seară
strânge în pumnul ei de carne
spre a le arunca în pământ
la moartea mea.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com