Doru Stefan Dancus -- Scrum (XX) -- poezie

cea mai perfectă crimă e războiul, cea mai perfectă sinucidere
e războiul. maşina de scris pe care lucrez
e opera unor bătrâni scrântiţi ce n-au avut nimic de pierdut.
emoţiile lor paralitice au însemnat numai tranşee. cu puţele în derivă
cu protezele dentare în fălci cu unul din picioare remediat eroic
ei stau pe fotolii la televizor exclamă încântaţi: uite cum explodează
uite cum mor ăia!
maşina mea de scris n-are litere
bate pe hârtie doar extazul unor visători
care ne-au împuşcat cândva primind o simplă comandă.
orgasmul lor e lovit de literele mele
în plină activitate antiaeriană.
de n-ar fi ei am putea trăi omeneşte
însă ei sunt cei ce ne aprind lumânarea la căpătâi.
cu o simplă încruntare a sprâncenelor
ei fac televizorul să strige în gura mare: Foc!
şi cădem ca nişte anarhici fraieri.
a doua zi e sărbătoare noi suntem morţi
ei vin cu pieptul plin de decoraţii să ţină cuvântări
ei vorbesc despre glorie şi arme nepoţilor
fără a le spune că au avut părinţi
ei afirmă că scaunele cu rotile sunt preferabile
mersului pe picioarele tale
că bunicii trebuie să crească nepoţii
(să devină şi aceştia o generaţie plină de progenituri
pe care tot ei, bunicii, o vor lăsa fără părinţi).

părinţii mor în lupte fără egal
ca o fleandură-n vânt, steag şi cârpă eroică
ei sunt copiii noştri, cei ce ne-au confirmat eroismul,
spun bunicii, crescând încă o tură de părinţi.
stau la televizor şi spun: Foc! Foc! Foc!
emoţionaţi pişolcoşi şi câcăcioşi
unde eşti nepoate? hai că mi s-a umplut oliţa
dacă vrei să fii erou
începe prin a-ţi ucide părintele
nu asculta poeţi precum tată-to ăla cretinu
care mereu a cerut pace
şi-a ajuns într-un şanţ alcoolic
hai şi du oliţa la budă
noi suntem etalonul, noi suntem gloria
uită-te la TV şi pe internet, noi te-am făurit
nu părinţii nu dumnezeu nu diavolul
numai noi te putem învăţa drumul
către „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.
renunţă la poetu ăla prima dată
du-mi oliţa şi apoi te vom face general
peste scârnăvia asta de lume în care
dacă n-ai medalii şi diplome – ajungi ca tată-to, în şanţ.
noi suntem unitatea de măsură a puterii
nu soţiile dezbrăcate şi gingaşele lor şoapte
nu plânsul după tatăl tău – martirul.
dă-l în mă-sa de victimă
vezi mâna mea lipsă? da picioru ăsta pierdut în ultimu război?
vezi-l? taci, şi când vei ajunge ca mine
îţi voi face cadou toate medaliile mele
vei fi mai erou decât mine
cel ce am tăiat zeci de picioare
până mi-a fost tăiat al meu la spital.
o căpiţă de medalii şi distincţii te acoperă de-acum
dragul meu – o claie de tuburi de cartuşe.
aşa te vreau, fă-mă să fiu mândru de tine,
împuşcă, dragul meu, împuşcă!

plin de noroi, Isus a ieşit din şanţ
a început să spună ceva:
eu sunt
tu eşti... etc.
poetu ăla!...
l-am împuşcat fără remuşcări eu, eroul.
maşina de scris a început să bată
citesc ce am scris până acum
iar inima mea mă doare
de parcă n-ar mai fi a mea
parcă pe ea se bat, cu tuş modern, literele acestea.
(Va urma)
După ce voi plânge puţin.