| |
|
| |
in livreaua câinelui râios,
copacul
zbătându-se-n uscăciunea crengilor părăsite de frunze,
urcă,
mereu urcă,
măturând cu braţele amorţeala zilelor duse de azi pe mâine,
intipărite pe cer.
“ păsările-spun păstăile fără rod,
ele sunt de vină!”
“nu păsările, insectele.”-intră in vorbă vântul.
“ nici vorbă!
te ştim pe tine afemeiatule1
te iveşti ca din senin, ziua in amiaza-mare si ridici fustele nevestelor!-sar opărite lăcustele.
seceta
i-a tocat
mărunt,
mărunt
avutul.”
dorinţa inimii de “a fi verde” nu mai cântă.
bucuria de a inmuguri nu mai freamătă.
numai:
faţa cleioasă,
arsă
şi-o ţine agăţată de masca de foc a soarelui.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com