Daniel Bratu -- pat-ranger -- poezie

“jocu-i gata, trag oblonul, vai, ce ploaie e
afară...”

trec
mâinile ei strângând piesele,
iar degetele ca o mătură a luminii
cad prin hublouri,
acolo unde fiara îşi lasă botul s-atârne, jilav,
fălci sunt mâinile lui
în mănuşi ca de sfoară cu dinţi

- mută, femeie, hai, mută
pionii mei albi au capete de pui
şi etichete pe limbă
- suntem noi în drumul spre casă
toţi vom fi albi,
toţi vom fi
toţi?

cum râde pământul şi scuipă cu litere mari bestiarul
e cerul de-acum o hârtie cu tuş de ziar care strânge
- suntem mieii tăi negri suntem lupii tăi suri…

- uite, aici are turnul doi ochi mai rotunzi ca fântâna
când cade nimic nu se varsă din apele clare
sub val din săgeţi şi din pietre ridică din umeri

- nu-l strânge nu-l face pierdut

- prin el şobolanul cel alb vede creasta a lună
cocoş care-l taie pe burtă cu vârful de pană
şi-i muşcă din zid

- apoi bidiviul acesta-n leşin, mătase de orb
are-n coamă, luceşte de negru şi roşu,
de gât îi atârnă fularul din blana de tigru şi fum

- în cercuri naluca-nebuna îi prinde grumazul
e albă cu pielea tocmind respirări
şi ceaţă de aur la poarta inchisa
de vrăji

- sub scară-i parfumul de grâu frământat
şi copt laolaltă cu praful
urcat peste tablă şi măşti

- de unde gândacul cioplit în oglindă
îşi soarbe tot zborul,
izbind în pereţii de lemn

regino, ai şaizeci şi patru de umbre în lacrimi,
cum te mai cheamă…

mai ştii?

omul în pijama cu pătrate muşcă din măr, colţul de stradă e-un şarpe,
îl înghite, iar el
îşi ridică nebunul şi umblă,

pe inele, un alt răsărit i se scurge,
- vai, mâinile ei ce frumos poartă focul,
pe când pânza corăbiei negre îl arde sub ochi

- erau doi copii

dacă regele răsturnat a trăit
trebuie să moară
în alb?