Monica Manolachi -- dans pe praguri -- poezie

suntem cele două uşi pereche
ale templului gol,
unde lumea vine ca la un spectacol de sine.
dezbrăcaţi, ne prindem coloana de tocuri, cu balamale.
(ne dăm mâinile doar din priviri.)
doar noi ştim
mângâierea renascentistă a unui arc de vânătoare,
zbârnâirea unei săgeţi niciodată eliberate.

legaţi la ochi,
printre noi trec pragul
cei ce lasă amprente pe pielea noastră cu trupurile,
separându-ne cu viaţa lor, cu somnul lor,
nedorindu-ne într-o singură umbră.

copile ce ne cureţi cu salivă
cenuşa din obraji încolţindu-ne întrebări,
răsai, copile, între noi,
apropie-te ca un aer cu două chipuri!
(este un experiment
de coregrafie a gândurilor.)
de pe un mal pe altul,
dumnezeu îşi numără zilele în straturi geologice.

la uşă, un câine latră la lună să iasă de după nori.
eu nu mai intru şi nu mai ies,
ci dansez cu tine pe praguri,
oglindă căzătoare.