| |
|
| |
Oscioare moi arar ningeau
Se pare.
Pe pielea ei un abur de pădure
Se rotea.
Un histrionic semn de îmbrăţişare,
Cu-n plescăit de limbă-n cerul gurii,
Mă pândea.
Şi nu m-am dus,
Iar morţii
Îi turnasem
Ca să bea.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
Ioana Dana Nicolae -
2007-05-21  |
Prietene filozof,
în viziunea ta şi moartea e frumoasă, ca o ninsoare, sau ca o fiinţă de îmblânzit: "Iar morţii
Îi turnasem
Ca să bea." De obicei, nu-mi place timpul imperfect în poezie, dar aici e necesar pentru crearea unei atmosfere de ...poveste .
Iar eu lăsai în trecere un semn de admiraţie,
i.
|
| Sapphire -
2007-05-22 |
O poezie în care nu este nici un cuvânt în plus, aproape de perfecţiune. Cu toate acestea, ai impresia că totul este scris cu uşurinţă, necăutat, ceea ce este o artă în sine.
Final care răsuceşte sensurile cu mână sigură, făcându-ne să ne întoarcem spre început, cu dorinţa de a căuta acolo "semnele"...
Într-adevăr, o poezie care merită din plin recomandarea făcută de Ioana. Şi chiar mai mult.
|
| lucian -
2007-05-22 |
o stare de peste in care mancam rame ca harana de vis. aici harana este amagitorul inger al mortii, care ne extrage din lumea aceasta. numai titlul nu mi se pare suficient.
un poem frumos ca un joc de copii.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com