| |
|
| |
Îmi aţintesc fiinţa către vidul
În care cad crestări de aspre bice.
Tăcerea mea e gata să abdice
Şi-n carnea tainei să-şi scobească ridul.
Simt lângă frunte plesnet de alice.
Nici vechiul frate nu-mi întinde blidul,
Iar cel blajin doboară-ntruna zidul
Voind sub schele carnea să-mi despice.
Chiar cel curat s-a frământat să spună
Că-i nefiresc să pleci spre nesfârşit,
Dar cel ce-n cuget răbufniri adună
Chiar eu rămân, pândind desţelenit,
Neizbutind, sub patima nebună,
Şi mă găsec pe mine, cel smerit.
17 ianuarie 2005
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com