| |
|
| |
nu mai vreau să spun nimic cea mai mare spaimă a mea este ca într -o zi să nu ştiu ce vreau
pot să îţi spun acum că îmi este dor de tine pentru că nu mă auzi nu mă vezi
am văzut cum oamenii devin răi şi buzele li se întorc sau muşchii feţei rămân ficşi
nu mă cheamă nimeni.
azi am curajul să recunosc că nu am avut niciun prieten
doru mi-a dat în clasa a doua un ghiocel mereu priveam acele pătrăţele din caietul de matematică şi credeam că o să mor într-o zi de vineri.
am mici plăceri
să adorm cu televizorul aprins
să nu sun atunci când îmi placi
să mănânc dimineaţa în bucătărie;
am o tristeţe mare
aşa am început să iubesc animalele când broasca mea ţestoasă a murit.
pe broasca mea ţestoasă o chema nicole
cineva mi-a spus despre cărţi că sunt un fel de clipiri la care te poţi uita dar cu grijă
aşa am renunţat să mai scriu pe ziduri cu castane să îmi găsesc florile preferate sub tei.
vorbesc despre tine ca despre o prezenţă
nu ştiu dacă tu exişti.
mi-ar plăcea să ştiu dacă atunci când m-ai privit ai simţit ceva
mai târziu am acceptat că oamenii sunt trişti şi singuri
vreau să vorbesc cu vânzătoarea aceea de legume să mă întrebe despre cum fac faţă la o zi singură
să îi zâmbesc;
ea dă atenţie la fiecare legumă sau fruct în parte ca şi cum ar asculta suflul unei scoici
le atinge blând apoi le rânduieşte care poate fi punctul comun între toate acestea?
dacă aş găsi o comoară cred că aş plânge mie mi se pare că te cunosc de aceea spun toate acestea acum
mi-am capitonat camera cu vată şi lână până şi ceasurile astfel încât să nu auzi aceşti paşi care par a se îndrepta către tine
am o teamă de câteva zile cum că aş putea rămâne fără această lumină caldă din trup
încât ţin înăuntru şi păstrez ca pe o secvenţă dragă de film orice sentiment.
aprind lumina şi o sting la nesfârşit ca să ştiu că este stinsă.
este un soi de dor de tine care nu trebuie spus.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
Ioana Dana Nicolae -
2007-04-15  |
E un text simplu dar încărcat în profunzime cu sensibilitate, senzaţia fragilităţii fiinţei. Fascinant jocul de lumină şi întuneric pe care-l practici din când în când:"aprind lumina şi o sting la nesfârşit ca să ştiu că este stinsă." şi emoţionantă şi teama dintotdeauna, omenească:
"am o teamă de câteva zile cum că aş putea rămâne fără această lumină caldă din trup"
|
| Sapphire -
2007-04-16 |
Mă întreb uneori dacă e cazul să mai las semn pe pagina Andreei. Nici nu vreau să mă uit la vârsta ei, dar am uneori o dorinţă de a da timpul înainte şi de a o citi peste ceva vreme.
Dar aceasta este greşeala mea, nu-i aşa? Fiecare etapă îşi are sensul ei. Poate că nu este vremea încă să abordezi o poezie mai filtrată, deşi se simte foarte pregnant exact dorinţa de a ascunde adânc, la vedere, ceea ce vrei să urli. Does this make sense to you? I bet it does.
Te străduieşti poate prea mult să faci asta, te străduieşti să dai frâu liber gândurilor care ascund gânduri, iar rezultatul este uneori nu tocmai cel dorit. Am senzaţia uneori, citindu-te, că citesc "În căutarea timpului pierdut", un scenariu scris modernist de cineva încă nefamiliarizat pe deplin cu opera lui Proust.
Ştii cum e? Ca şi cum cineva ţi-ar rescrie ţie poeziile, şi nu prea fericit. Ceea ce nu le face mai puţin sensibile, dar îţi dă senzaţia că frumuseţea lor este denaturată.
|
| andreea iancu -
2007-04-16 |
Ioana,
\e un poem sincer care arat acea lumina si acel intuneric. multumesc ca ai remarcat asta. multumesc din suflet.
Sapphire,
ma bucur sa stiu ca ma citesti, e o mare bucurie pentru mine mai mult decat poate pentru altii.
un poem sincer care incearca sa spuna si sa ascunda in acelasi timp.
rezonez, da stiu, sunt constienta, ai pus degetul pe rana, sau pe i .
si asta inseamna ca ai ajuns cu mine sa citesti in gand,
multumesc frumos,
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com