| |
|
| |
eram doar o femeie
cu pietre cusute-n pântec
fără să cunosc forma copacului
ce mi-a furat soarele
Tu mi-ai trimis aripi
să-mi ajung din urmă visele
Mi-ai răstignit mereu cuvintele
care minţeau
adevărul a venit de sus
pe sul de lumină
mâna mea oarbă
a învăţat să construiască
un Dumnezeu întreg
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
lucian -
2007-04-08  |
un poem intr/o completa conceptie feminina.
dovada este ideea ca femeia foloseste copacul ca pe un fus din si in care se alcatuieste fusul care impleteste firul timpului. o idee frumoasa ce merita o penita.
|
| anna -
2007-04-08 |
lucian - multumesc de apreciere!
am scris si poezie religioasa, imi place sa scriu poezie religioasa, iar in saptamana aceasta sufletul meu a cautat aceea impacare cu sine...
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com