craciun christian -- Printre ruine -- poezie

Prtintre ruine de Ioana Dana Nicolae

...Există o imagine obsedantă în textele tale ( vezi şi...Mă vezi, treci atât de aproape, ne vezi........) pătrunderea într-un anume spaţiu închis. A merge pe o stradă înseamnă a merge prin timp. Dar încet, pe nebăgate de seamă, strada devine ruină.Iar dincolo de bolta de zorele nu te mai vede Dumnezeu. Este limpede o metaforă a trecerii "dincolo", de unde şi setea, bine ştiută din credinţele şi ritualurile funerare. Vorba lui Sorescu: problema se pune că odată intrat aici, nu mai ai cale de întoarcere. Doar Orfeu a avut darul blestemat de a privi înapoi. Ai ştiinţa imaginilor vizuale puternice şi, lucru pe care se pune puţin preţ azi din neştiinţă sau superficialitate, al coerenţei acestor imagini. Aici, un "paradis în destrămare" prin care rătăceşti într-o singurătate apocaliptică. Exemplu al acestei coerenţe: imaginea Turnului, adică singura ieşire posibilă din acest spaţiu închis de ziduri şi flori dar impenetrabil: ÎN SUS. Şi faptul întâmplător că turnul se numeşte Chindia (adică un timp de maximă "înflorire" a zilei care coboară însă înspre apus) ţine de aceea şi bine strunită coerenţă imaginară. Încerc să înţeleg dacă meticuloasa descriere arhitecturală din ultima parte intră în antiteză cu inefabila perdea de zorele de la început. Dar mi se pare că este un fel de "topire în piatră" în această bruscă schimbare de registru în care "eu" dispare. Este ceea ce îmi place să numesc "complexul Anei", căci am mai găsit imagini de acest tip în care anima se vrea zidită, ca semn al morţii dar - oximoronic - şi al (în)durării indefinite în/prin piatră. Vezi imaginea oului din poemul citat şi în paranteza de mai sus. Absolut similară cu cea a turnului, ca regresie la origini şi barbian "palat de var". Şi mai e ceva: eul se instituie CENTRU doar în momentul ascensiunii în turn. Acum - de la Grigore Alexandrescu citire - ar trebui să învie Marea Fantomă a Trecutului. Ceea ce nu se întâmplă. Căci nu mai suntem romantici şi ruinele nu se mai adună ca într-un "reverse" cinematografic într-o arhitectură. Am perceput şi o discertă auto-ironie aici. Ca şi o posibilă interpretare spre o artă poetică asupra căreia nu insist. Enumerarea aceea arhitecturală din final care m-a deconcentrat puţin iniţial am înţeles-o în cele din urmă ca pe o serie dezarticulată de strigăte de ajutor de acolo din înălţimea turnului. Doar din zidita Ana nu rămâne doar asta: cântecul/plânsetul din ziduri?