florin caragiu -- Poveste de dragoste -- poezie

1

Primul dinte de lapte,
prima iubire,
primul fir de păr alb...

Tu, mereu aici,
sfidând gravitaţia.

2

Ne trezim vecini de cameră.
Eu, un băieţel cu blocaj renal,
tu, o fetiţă leucemică.
În gura spitalului uriaş, subacvatic,
timpul, măsurat în vise şi lacrimi.

3

Dimineaţa, alergăm la geamul de sticlă,
încremenim acolo şi ne privim.
Ca o rugăciune înaintea calvarului.
Tu eşti puţin mai mare,
şi un pic mai tristă.

4

Apoi începe zarva pe coridoare,
în salon, forfotă.
Halate albe şi mari fâlfâie
ca nişte stranii aripi.
Sub umbrele privirilor gătite să ne-nhaţe,
bulbii spaimei se desfac.
Injecţii. Radiografii. Perfuzii.
Primul dans cu moartea.

5

Cineva, în salonul de-alături, moare.
Ce e, mamă, moartea?...

6

După amiază, stolul de păsări,
după un ultim ocol, dispare.
Început de lume...
Alergăm la geam. Ne privim.
Două suflete se fac una,
visăm jocul, atingerea.

7

Fiorul aventurii,
evadarea din globul de sticlă...
Descoperim balconul!
Acolo, nu mai e geamul despărţitor.
Lumină, aer liber,
unica şansă de întâlnire!

8

Păstrăm secretul.
Mamele nu ne-ar lăsa.
Ne iubesc, nu vor să ne piardă.
Stau neclintite între noi şi moarte,
ca o platoşă înaintea săgeţii,
cu sufletele arcuite protector
în jurul plăpândelor trupuri.

9

În sfârşit, a venit clipa.
Suntem singuri.
Inima ne bate în piept ca un gong.
Alergăm la geam. Ne facem semne.
Fugim la uşa balconului.
Cu mâinile înfrigurate, temătoare, umede,
deschidem...

9

Palmele ni se-ating. Timid.
Glasuri împletite.
Horă de surâsuri.
Bucurie, lumină, căldură,
ne mângâie joaca.
Uităm amarul, spitalul...
Lumea s-a mutat aici,
inimile ne bat la unison
cum cheamă, din depărtări,
clopotele bisericii:
unul mai mare, altul mai mic.

10

Un nor acoperă soarele.
O adiere rece ne-nfioară.
Privim speriaţi: mamele s-au întors.
Ne caută în camere, ne strigă.
Ne strângem mânuţele, tare,
ca un semn de adio.

Ne găsesc, ne iau de mână,
ne duc înapoi, în paturile albe,
fără memorie…

11

Dimineaţa vine ca un fur.
N-avem timp să alergăm la geam.
Suntem furaţi de păsări,
mai-nainte ca lumina să soarbă
roua viselor.

Eu, direct pe masa de operaţie.
Anestezie. Eclipsă de aer.
Ca un nor negru, implacabil,
o mână-mi acoperă faţa.
Buretele cu eter, necruţător,
asfixiant, ca o mască mortuară.
Zvâcnesc în gol după aer,
plămânii strigă, mă zbat o clipă,
cad în vis prelung...

12

Sunt uşor ca un fulg.
Medicii se zbat să mă trezească.
Revin lent, cu nostalgia luminii...

13

Mă trezesc în altă cameră.
Plâng.
Inima-mi de copil ştie
că nu am să te mai revăd...

14

Primul dinte de lapte,
prima iubire,
primul fir de păr alb...

Tu, mereu aici,
sfidând gravitaţia.