| |
|
| |
pentru că tu visezi foarte rar in staccato păsări şi restul cerului
mă cuprinzi jumătate necunoscută îmi retragi braţele
în braţe mijlocul în mijloc sinele în măşti dumnezeu
retrograd venus din milo şi toate mareele care ar urma după
iau o cruce aşez în ea umărul femeii şi sânul
cineva îmi împachetează jocul cu mărgele de sticlă
suntem presaţi de timp devenim frunze în ierbarul timpului
apoi altcineva ne fărămiţează mâinile trupul picioarele totul
acelaşi număr ne formează numele la tine e
centrala pe lemne de ceaţă şi sânge la mine salvarea
ţine-te pe roşu iar noi ne ţineam de tivul roşu al morţii
şi câţi vor fi înţeles-o şi pe aceasta
creşti nuanţele dimineaţa întorci un ceas de apă mă atingi şi
te pierzi în amănunte laşi esenţialul să curgă degeaba îţi spun
soarbe-l femeie drumurile tale au degete orizontul
nu e decât o frânghie pentru pus la uscat rufele spălate în sfânta familie
mergem cu hegel de mână o altă realitate o copie zice mircea
salvează pisici şi uneori ştie că totul e un fel de istorie a spiritului
servit la desert din borcanul morţii cu cireşe amare
apoi orice femeie se face bărbat
în împărăţia cerurilor
şi totul miroase a northern lights
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Ela -
2006-01-26 |
Nu a trecut decât o oră. Mă întrebam iar unde este "Jocul cu mărgelele de sticlă" de Hesse, mă întrebam ce poem vei scrie azi, mă jucam cu stările ca şi cum aş fi atins gheţarii, îmi aminteam că iubeşti cireşele amare, le descopeream adesea în poeziile tale, ştiam că îţi plac discrepanţele, negativul întors spre femeie din bărbat, nu ştiam cât din lumină va fi în poem dar mereu mă întrebam de ce nordul tău are culoare nedefinită. Şi acum deschid pagina aceasta, văd poezia, parcurg totul, remarc primele două strofe, impecabil, apoi alunec pe o pojghiţă de gheaţă, în strofele 3-4, ceva mă face să mă ţin bine, fiindcă registrele se schimbă brusc, şi stilul, ca să te regăsesc în aceeaşi linie elegantă în strofele 5-6 şi să admir strofa 7-vers unic.
Nu spun acum nimic despre tehnică, nu e timpul, m-au înmărmurit coincidenţele. Şi mă bucură că există ceea ce simt de departe, din tăcerile mele.
Nu plec fără cuvintele acestea:
<i>iau o cruce aşez în ea umărul femeii şi sânul
cineva îmi împachetează jocul cu mărgele de sticlă
suntem presaţi de timp devenim frunze în ierbarul timpului
apoi altcineva ne fărămiţează mâinile trupul picioarele totul</i>
Poate îmi voi găsi jocul cu mărgelele de sticlă sau devenirea întru fiinţă.
|
| bodoganel -
2006-01-27 |
lipsa semnelor de punctuatie face da acestui text un sens aparte. Frumos spus, Dumnezeu retrograd, ca si cum in preajma amiezii acesta s-ar duce sa doarma putin, lasand restul cerului sa-si duca, din inertie, destinul.
Ca de obicei un text ermetic, cu sensuri multiple, in care lumina din nord e stapana peste univers.
|
| alma -
2006-01-27 |
Ela, Bogdan,
Mai credem în coincidenţe? :) Orice text are şansa şi deschiderea de a fi şlefuit mereu, drumul spre perfecţiune e lung. În tăcere simţim mai bine ceea ce există.
Iată aici o lumină a nordului, în care sensurile sunt multiple, poate pentru că se aglomerează în unicitate:
http://antwrp.gsfc.nasa.gov/apod/ap050916.html
Frumoase cuvinte şi frumos sufletul lor. Mulţumesc.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com