silea camelia -- poveste neînţeleasă -- poezie

mă tot întrebam mereu de ce îi plăcea pădurea aceea
şi de ce se rătăcea când intra în ea
nu mai ştia când ajungea mereu pe-aceeaşi cărare singuratică
( se gândea şi la fântâna cu acele două nume scrise )
deşi nu-şi lăsase niciodată fărâmituri pentru întoarcerile acolo

şi totuşi mereu era câte- un copac
înalt singuratic şi cu crengile- atârnate de alte gânduri
acelaşi sau altul nici nu mai ştia
probabil că semănau undeva în străfunduri prin esenţă
printr-o sămânţă de sacru sau de profan
cât mi se părea de ciudat că aduna mereu frunze
ca să facă ierbar pentru gândurile ei

şi cât va mai încerca să le coloreze albastre
(de ce nu vedea că nici nu prea se prindea culoarea de ele)
şi să le acopere cu straturi de ceară albă
ca apoi să le lipească pe marginile zilelor
la ce-i folosea să aibă câte o frunză
în foile tuturor calendarelor

nu- nţelegeam nimic dar o urmăream de fiecare dată
să văd dacă pădurea se va pierde printre stele
şi frunze albastre sau nu vor înmuguri pentru gândul ei