| |
|
| |
am intrat într-o fundătură
după o boltă promiţătoare de zorele
strada timpului mărunţit am confundat-o ce
pot să fac merg înainte pe lângă tencuiala zidurilor pe care-o aud zuruind în urmă
acoperindu-mi urmele /poate?
-am uitat ce voiam să zic-
mi-e al naibii de sete!
lângă fiecare scară prăbuşită-n pavaj: un burlan găurit
se urcă până-n cerul mansardat în acoperişuri
arcuit ca acest caldarâm zgrunţuros
de care fuge şi iarba pe margine/ desculţă/ pe
vârfuri abia atingând baza clădirilor
mă uit în spatele meu la intrarea ce se duce
ca o planetă-napoi
poarta spre visul lăsat în lumea din urmă
parcă aş merge pe dâra unei roţi
încerc să găsesc o uşă
dar peste toate deschizăturile
zidul a crescut ca un muşchi
doar un petic de oglindă prizonieră-n zid:
(de mult nu zărisem o faţă prietenoasă!)
merg rezemată hârşind
varul zidurilor colorat roşu sau verde cu
obrazul mâncat făinos zgomot de tencuială căzută
la fiece pas
umbra mea se alătură tot mai mult
întunericului din iarbă
descopăr că pământul e rotund
de câte ori urc în turnul chindiei
şi eu sunt în mijloc sunt centrul
se vede că azi nu am atâta inspiraţie
nu pot întineri zidurile nu pot da viaţa de demult fantomelor
pe care le simt în aerul tot mai greu de respirat
amestecate cu praf
să crească acum din ruine pilaştri terase scări monumentale pe lângă care se-nalţă zidurile de bazalt cu baghete-n ferestre/ bandou/ balustru/ crenelul dantelat/ cornişe ancadramente până la acoperişurile strălucitoare de teracotă smălţuită galben verzui şi-năuntru podurile mansardate deasupra bolţilor în ogivă
şi sub ele pilaştri coloane statui
să mă integrez în curtea veche în sala tronului
s-aud paşii care sperie ecoul cuibărit în colţuri
şi stârneşte praful de pe icoane
ca pe stolul de porumbei din faţa primăriei
nu e decât o stradă ronţăită de timp
să mă prindă cineva de umăr şi eu să mă-ntorc încet
s-aştept să mă cheme pe nume (oare cine sunt?))
ceva îmi atârnă în jos ce e sabie sau evantai?
răsucesc spre camera de filmat capul ca-n peniţă semnul întrebării
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
christian -
2007-03-25  |
...Există o imagine obsedantă în textele tale ( vezi şi...Mă vezi, treci atât de aproape, ne vezi........) pătrunderea într-un anume spaţiu închis. A merge pe o stradă înseamnă a merge prin timp. Dar încet, pe nebăgate de seamă, strada devine ruină.Iar dincolo de bolta de zorele nu te mai vede Dumnezeu. Este limpede o metaforă a trecerii "dincolo", de unde şi setea, bine ştiută din credinţele şi ritualurile funerare. Vorba lui Sorescu: problema se pune că odată intrat aici, nu mai ai cale de întoarcere. Doar Orfeu a avut darul blestemat de a privi înapoi. Ai ştiinţa imaginilor vizuale puternice şi, lucru pe care se pune puţin preţ azi din neştiinţă sau superficialitate, al coerenţei acestor imagini. Aici, un "paradis în destrămare" prin care rătăceşti într-o singurătate apocaliptică. Exemplu al acestei coerenţe: imaginea Turnului, adică singura ieşire posibilă din acest spaţiu închis de ziduri şi flori dar impenetrabil: ÎN SUS. Şi faptul întâmplător că turnul se numeşte Chindia (adică un timp de maximă "înflorire" a zilei care coboară însă înspre apus) ţine de aceea şi bine strunită coerenţă imaginară. Încerc să înţeleg dacă meticuloasa descriere arhitecturală din ultima parte intră în antiteză cu inefabila perdea de zorele de la început. Dar mi se pare că este un fel de "topire în piatră" în această bruscă schimbare de registru în care "eu" dispare. Este ceea ce îmi place să numesc "complexul Anei", căci am mai găsit imagini de acest tip în care anima se vrea zidită, ca semn al morţii dar - oximoronic - şi al (în)durării indefinite în/prin piatră. Vezi imaginea oului din poemul citat şi în paranteza de mai sus. Absolut similară cu cea a turnului, ca regresie la origini şi barbian "palat de var". Şi mai e ceva: eul se instituie CENTRU doar în momentul ascensiunii în turn. Acum - de la Grigore Alexandrescu citire - ar trebui să învie Marea Fantomă a Trecutului. Ceea ce nu se întâmplă. Căci nu mai suntem romantici şi ruinele nu se mai adună ca într-un "reverse" cinematografic într-o arhitectură.Am perceput şi o discertă auto-ironie aici. Enumerarea aceea arhitecturală din final care m-a deconcentrat puţin iniţial am înţeles-o în cele din urmă ca pe o serie dezarticulată de strigăte de ajutor de acolo din înălţimea turnului. Doar din zidita Ana nu rămâne doar asta: cântecul/plânsetul din ziduri?
|
| Ioana Dana Nicolae -
2007-03-28 |
Christian, ai observat foarte bine meticuloasa descriere arhitecturală medievală, credeam că am şi reuşit s-o fac să se vadă înălţându-se, înseamnă că mai am de zidit...
Am incercat să reînvii pentru o clipă ruinurile, am călătorit puţin cu un aparat de filmat într-un alt timp. Mă bucur că ţi-am declanşat alaiul acesta mitologic. M-a atras intotdeauna turnul, da.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com