Dorin Cozan -- urâţii -- poezie

vino cu mine în romaniţă pe dâmb
vino să ne lipim umerii calzi şi cerul să-l ţintim tu de o parte de cealaltă a toloacei eu
tu să împingi tremurândă de stea, cea mai sucită, ca un pui de o zi, cu buricele s-o pipăi de ouă de aur
eu hlizind ca un prost să-mpung firul cel mai înalt de romaniţă de gâtul tău pulsând să-l stâlcesc
şi în puful urechii în dulcele aer de aur să-ţi şopot
tu eşti buricul pământului
în tine îmi aflu cuminţenia,
moaco, hai

vin cu tine în romaniţă pe dâmb
vin să-mi lipesc umărul alb de-al tău umăr fierbinte şi cerul
să-nţep cu pieptu-mi pânza lui şi tu, ca un legat să te chiorăşti, tu, cel mai înalt copil al meu fără-de-rău
hai odată, urâtule

tu ştii pe ce stă toloaca asta? întreabă-mă, hai
tu ştii pe ce stă toloaca asta? întreabă-mă, hai
pe o toloacă mai mare
pe o toloacă mai mare
şi asta?
pe-încă una şi mai mare
şi aia?
şi aia?
tu cre că vrei o palmă
tu cre că vrei o palmă

şi-odată gurile s-au atins, sufletul s-a lipit iar căldura sălăşluia pe deasupra şi înlăuntru
întunecimea n-a stâlcit-o

ca nişte pui de o zi, pruncii satului au picat cu palmele strânse. uite, câte un înger sucit îi calcă pe umăr, chitind oareşicare vârf de ac, să mocăie.
sus, luna pârâie ca un harbuz sub gioarsa zorilor

şi-odată s-au ridicat prin ale uliţei pietre răsucite cele mai bune o mie şi una de cloşte cu pui