| |
|
| |
omul din lună ascute cuţite
mi-e cordul deschis
cât un pumn
şi-a tras
şi-am căzut lângă tine
pe iarbă s-a frânt iubirea
in ciute de sânge
până când degetele au dansat între noi
primul balet
al spărgătorului de nuci
… un cald balet rupt din concret
pe abur de vis spre paradis
mult timp dorit i-aproape un rit
să facem…
… statuile să lăcrimeze
şi turnurile gemene să valseze
venele şi vasele de sânge să cedeze…
şi-au căzut şi statuile şi turnurile şi trupurile
şi carnea s-a odihnit în moarte
mai târziu după miliarde de ani a venit
apocalipsa
şi Inima şi-a retras înăuntru apele
şi cerul stelele
şi n-a mai rămas decât
Nimicul
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| lucian -
2007-02-15 |
un poem cu o temă amplă. vastitatea însă, pare să îl şi apese. felicitări pentru fantastica idee!
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com