| |
|
| |
Tăcerea ta
mă zgâlţâie-n cuvinte
cu-amortizoarele uzate la refuz,
mă-mpiedică să ţin în poale
copiii înmugurind pe-auz.
Tăcerea ta-i
o piatră, zic, filozofală,
schimonoseli
şi riduri
măslinii
cu ceţuri puse alandala
pe sub salcâmii-ncoronaţi
de vii.
Strecor pe Strada Sforii la-nserat
un fâşâit-ecou
pornit de-un an,
la capăt o brânduşă la uscat
şi cu tulpina de un verde nou.
Sub săbiile
care-mi spurcă gura,
ca un dentist cu freza-naintând,
se dau zăpezile de-a dura,
dospesc rotund.
Tăcerea ta
se-ndreaptă iar de spate,
amăgitor se pune pe urlat,
iar un penel le-adună iar
pe toate,
la vernisaj pe gardul tău ghimpat.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| Aranca -
2007-02-15 |
prea atipic sonetul. cu multe schimonoseli riduri si hopuri stilistice anevoioase.
poate ar trebui reluata ideea, lucrat textul mai mult... dar asta este doar o parere.
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com