| |
|
| |
Pasărea oarbă ţâşni prin ochiul de sticlă
grea de sudoarea umbrelor mute,
în mii de aşchii îl sparse lucidă
cu hieroglifele penajului ei străveziu.
Ca o săgeată străpunse palmele viselor
şi toate lucrurile gemură de alb
strigând după pleoape de cuvinte.
Pasărea se umplu îndată de ochi
şi scoase un tril de-ncântare,
topind în albastru sărutul ei curb.
Mâinile se lungiră să prindă
o pană măcar din fugară, dar ea le ciupi
până la sânge, până la os,
şi slobozi în vene misiva iubirii pierdute.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
| cami -
2007-03-08 |
Eul liric apare aici în dublă ipostază. În primele trei strofe e o păsăre, la început "oarbă" afându-se sub amprenta "umbrelor mute", care reuşeşte apoi să spargă ochiul rece, de sticlă, umplându-se deodată de "ochi", simbol al cunoaşterii (de sine).
Eu văd ideea unei înălţări, a unei conştientizări a propriei valori sugerate chiar prin "trilul
de- cântare".
În ultima strofă, cea de-a doua ipostază e cealaltă parte a sinelui căutându-şi jumătatea, iubirea pierdută...:)
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com