Doru Stefan Dancus -- As vrea sa mor cat inca sunt tanar -- poezie

As vrea sa mor cat inca sunt tanar

în fiecare zi în care trebuie să scriu
o femeie frumoasă începe să-mi pună întrebări
fundamentale. tensiunea amplifică presiunea gazului
cafeaua se fierbe mai repede, la uşă sună
gazda care-mi cere factura de telefon. vom fi
până la sfârşit
hăituiţi de cuvinte, vom primi distincţii
şi medalii pentru fiecare silabă exterminată.
femeia trece desculţă prin sângele călduţ
al arterelor mele convinsă că odată ce
a strâns patul fiecare trebuie să-şi vadă de treabă
să meargă la lucru să facă piaţa şi
să ţină unul la altul.
aşa e firesc şi aşa fuge fiecare de umbra
înspăimântătoare a literei A.
femeia aceea frumoasă a ştiut că va veni vremea
împuşcăturilor, că va fi ţinta multaşteptată
a trăgătorilor de elită. mă întorc în aşternuturile ei
de seară încovoiat ca o paranteză deschisă.
din celălalt unghi al evoluţiei umane
se apropie şi dânsa ca cealaltă paranteză:
avem acum doamnelor şi domnilor o
mulţime de cifre între paranteze
tot ce au realizat acestea în ziua de azi.
pe tabla plină de socoteli şi semne apar
ca după o inundaţie catastrofală
primele vârfuri ale cuvintelor. ea ştia de asta.
a făcut un ceai. a dat drumul televizorului.
obosiţi amândoi. în stare de şoc amândoi.
“ar trebui să bei mai puţin, poate ai
fi mai bun”. confirm. intru în pat ca într-o primată
am la dispoziţie o noapte întreagă pentru
a deveni pluricelular
pentru a bea paharul până la fund
pentru a mă trezi odihnit
înconjurat de ţesuturi nervi şi oase
acoperit de epidermă dimineaţa
numai bun de îmbrăcat de plecat la lucru
de avut de unde mă întoarce fericit
că ameninţătorul A. m-a păstrat
încă o zi în schema de personal.

Tu n-auzi scrâşnirea dinţilor din interiorul
speciei umane (nici o cămilă n-a depăşit
limita urechilor unui ac)
femeia purtându-şi în burtă extazul
subvenţionează speţa superioară a mortăciunilor.
nu mai vorbeşte nimeni pe terra
popoare imperii comandanţi de excepţie
şefi importanţi şi burtoşi s-au oprit să
vadă cum în orânduirea ieslei cu fân
cineva se chinuie să nască
în neştire – iertarea.

acum suntem amândoi periferici
îngenunchiate unghiile dezmăţului nostru
am putea striga urla ţipa
ne-am putea plânge jelui boci
am putea face prăpăd în obscuritatea asta
lichidă/ malformată de gesturi.
am putea ucide am putea muri
dar suntem amândoi la pământ
amândoi o pulsare a tăciunilor iertării.
recunoaştem: avem sânge nervi
pustiuri între degete
roţi dinţate între iubirile/urile noastre
cauciuc rotund între fruct şi cadou
sfere din plastic între minciună şi spovedanie
cercuri inoxidabile între mirese şi femeile
gonflabile ale zilnicelor orgolii.
recunoaştem: ne întâlnim la periferia genunchilor
no man’s land bântuită de şoaptele noastre incinerate.
ne întâlnim pe teritoriul dintre ventilator şi
bătaia aripilor de înger
pe tărâmul ghimpat al rugului lui Cain
pe muntele dintre concediul de odihnă
şi ora morţii noastre amin.

scoarţei pământului zgâriată de rotulele
noastre să-i cerem iertare. lumii – să-i arătăm
câtă noapte schimbăm pe tăcere. blocuri de
marmură ale trufiei suntem – aşteptăm dalta ce
ne va smulge din venele materiei.
vrem să devenim busturi superbe
statui lăsate în voia unor maiestuoase atitudini
numai Dumnezeu să se plimbe printre ele
nimeni altcineva –
încântat de măreţia anonimului meşter.

dar vine dimineaţa din nou
mă târăsc iarăşi prin subteranele geamătului
sunt un obiect matinal de unică folosinţă
sunt păstorul acestui trup îngrozit
(pe o stradă două bătrâne
pleacă brusc spre cele două
capete ale lumii
şi una duce inima, inima mea)
aproape că-s tunele jugularele mele
nişte căi de acces punând planeta-n pericol
Doamne, tot mereu în şedinţă cu sărmana
mea nemurire
cu lamentarea mea abruptă
e aceeaşi oră de lux
santinelă a tâmplei din care glonţul a evadat
aceeaşi oră minunat aleasă să-mi fie mireasă
aceeaşi eră a distinsului trup
înfipt într-o altă generaţie
- una a morţii noastre amin.