Doru Stefan Dancus -- Omul nociv -- poezie

Omul nociv

eu scriu pe cealaltă faţă a poeziei
- frumoasele noastre femei – cuţitele
inimilor ne sunt
până şi cromozomii ne-au devenit rentabile
benzinării presărate de-a lungul bulevardului ribonucleic
acolo se-adună desfrânatele şi în lipsa noastră
fac sex cu atomii carbonici

eram un monument de pietre ciudate
din minţile mele spre altul veneai
mâna mea
se ducea
spre acea
plecare înscrisă în acte
iar ştefan tăcea
au venit, desigur, toţi popii
cereau orişice de-ngropat.
sub ploaia acidă cu zodii
nu-i nimeni aici! am urlat.
atunci dintr-un unghi al luminii
un frate al meu a-nviat.
ştefanii din mine n-au râs şi n-au plâns.
cu ochi mustrători au privit
femeie lăsată demult
betonată-ntr-o toamnă.
eu nu cu iubire le-am spus
- cu aprigul oaselor mele
“eu dunga albastră a morţii adun
pentru mersul pe jos către voi
păcatele mele
păcatele mele acele”
nimic nu e-ntreg. poate inima mea
care bate secunde permise.
ceva ce nu ştim amândoi. poate goi
ar fi bine să ştim
să iubim
acest “ooooooooooooooooo…!”
care-i naşterea mea şi a ta.

strânge-mă-n braţe tare
- aproape s-a rupt în două
coala mea. strânge-mă cât
poţi de tare-n braţe
lumina roşie din drumul
meu oraş judeţ ţară continent
din lumea asta
e grupa mea de sânge.