| |
|
| |
braţele mi-au crescut aripi
sunt îngerul din vată de zahăr
am degete albe şi degete negre
oceanul unei iubiri de om
îl trec sub pleoapa morţii
cu visele amintiri din viitor
zdrobite pe treptele unui suflet
deschid palmele arse ale umbrei
şi ascult Lumea cum plânge
cu inima între dinţi
nu mai încap prin urechi de ac
copii nu mă mai trag de aţă
prin cerul pistruiat de rugăciuni
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text
Ariana -
2007-02-10  |
apreciez ineditul împletirii candorii cu maturitatea de după trăire, claritatea cu care se imprimă ambele, acceptarea şi echilibrul exprimării lor, forţa sugestivă a ,,îngerului de vată de zahăr" şi mai ales acel ,,nu mai încap prin urechi de ac", care m-a oprit câteva clipe bune.
cred că ar fi fost de evitat repetitia adjectivului - ,,degete albe", ,,cerul alb", eliminat ,,ale umbrei", reformulate versurile 6-7 prin evitarea patetismului parcă prea explicit, dar, în ansamblu, un fragment reuşit .
La mulţi ani, Ioana!
|
| bakemono_ella -
2007-02-10 |
multumesc draga mea pt urarea ta. voi mai umbla la poezie, o voi mai dichisi eu si voi elimina ce se repeta, multumesc. azi am fost ca intre nori...
|
|
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com