pal emilian -- grand touring -- poezie

ciudat să încep fără tine
dimineaţa nu e dimineaţă e năduşeala care se prelinge din trupuri goale
apa cu care mă spăl nu e apă e o simplă curgere
lucrurile nu sunt lucruri doar o stare incertă

monitorul pâlpâie slab obosit
perfuzie lentă
prea lentă
venele se deschid ca o femeie docilă în care bărbatul
intră cu noaptea-n cap

undeva s-a închis o uşă la capătul holului un televizor în surdină
asistenta îmi spune că s-a îndrăgostit de mine de parfumul meu de moartea mea
obosit
miroase cumplit a bolnav

doar buzele se mai mişcă
propagă cercuri în toată încremenirea

aş dormi
rezemat de faianţă aş dormi în picioare cu ochii deschişi
cu ochii închişi
aş dormi iar somnul ăsta să nu-mi spună nimic să nu visez nimic

respir
aerul intră în mine ca un berbec în ziduri medievale
am noroc de platoşa lustruită pe care alţi oameni o numesc alvelolă

o sticlă pe jumătate goală o folie de pastile
eşti bine? sunt bine

*

îţi spun adevărul

locul nostru de muncă nu e la birou pe şantier ori în redacţie
locul nostru de muncă e pe cruce ne trezim dimineaţa ne bem cafeaua
apoi batem cuie în mâini în picioarele atent spălate de părul unor femei
care au contat cândva stăm aşa întinşi
când cedează încheieturile urlăm eli eli lama sabactani
în locul lui dumnezeu poate să fie orice om care ne-a făcut
vreodată un bine cei de jos râd cei de jos vorbesc dacă eşti bărbat salvează-te singur

la fel nu voi înţelege cărămidă peste cărămidă peste cărămidă
clădim orice zi care se prăbuşeşte dacă nu ucidem femeia

*

schiţez un pas şi mi se pare că nu ating pământul
mersul în sine e un decupaj dintr-o secvenţă mai importantă
dintr-o secvenţă în care ştiu ce e de făcut dar nu am forţă în braţe şi în picioare

fiecare drum către tine a fost un fel de nuntă am spus da răsunător distanţei
nu mi-am dorit decât să existe un drum care să nu se sfârşească iar eu să nu regret că am ajuns

degeaba am plâns că nu sunt oameni n-am ştiut să-i văd peste tot
oameni stâlp au privit în urmă să vadă ce pierd
poţi să-i asculţi respiraţia lor e un arc electric

există un moment în orice călătorie când te opreşti uşor din mers
e momentul în care lucrurile se dilată ca o coardă elastică m-aş gândi să-mi fac o praştie
aşa cum făceam când eram mic atunci când eşti copil îţi e totul permis
probabil de aceea am refuzat orice creştere

de la un oraş la altul doar două rânduri de şine la început am crezut că sunt
suflete pereche dacă mă întrebi acum ele cară în spate distanţele altor şine

am învăţat lucruri noi lucruri mărunte care te fac fericit
un iepure care aleargă până albeşte privirea un cârd de fazani despre care ştiai că există dar pe care nu l-ai văzut niciodată maşini ciudate pe marginea drumului închipui din ele
dihănii blânde ori păianjeni încremeniţi într-un insectar deformat

când mă prinde noaptea vânez lumini aprinse în casele înşirate pe drum ca o execuţie ordonată de un dumnezeu meticulos oamenii aceia nu mă vor cunoaşte vreodată
oamenii aceia nu mă vor avea niciodată

*

şi peste toate acestea senzaţia stranie că nu sunt din lumea aceasta
e foarte important să cred că a respira nu înseamnă numai a trage aer în piept
lumea asta miroase câteodată a benzină alteori a găoace

dacă vrei să ne iubim e necesar să ne iubim şi oraşele dacă aş strânge în palmă oraşul tău s-ar fărâmiţa ca o coajă de pâine veche oraşul meu te aşteaptă cu faţa vopsită un indian pândind castori

trebuie să închei aş dormi peste tot să nu mă mai trezesc decât atunci când lucrurile s-au rezolvat de la sine ori ori când a venit sfârşitul lumii iar eu tresar buimac şi strig nevinovat
atât de mult iubesc oamenii încât la ora aceasta
mai toţi seamă cu tine