florin caragiu -- moartea şi praştia -- poezie

„Ai trei încercări”, spuse îngerul, şi tăcu.
Măiestrit am încordat arcul
cu toată cunoaşterea aurind vârful săgeţii,
am ţintit şi am tras. Dar umbra a râs
şi mâna imperceptibil mişcată
a slobozit săgeata în gol.

Atunci am împietrit până la genunchi
şi am privit spre înger, dar îmi făcu semn
că nu-i timp de pierdut.

„Până nu te cuprinde somnul”, spuse
învăluindu-mă cu privirea, „grăbeşte-te”,
şi tăcu. Am încordat arcul,
cu toate dorinţele în vârful săgeţii am tras.
Însă moartea râse şi săgeata lunecă în neant.

Îngerul se făcu de foc şi mă arse uşor
cu şoapta-i: „Mai ai una. Una!”. Şi tăcu.
Până la piept piatră spălată de lacrimi
am strigat: „Doamne, tolba-i acum goală,
cu ce să mai trag, cu ce, cu ce?”

„Grăbeşte-te”, îmi spuse îngerul, şi tăcu.
Goliat rânjea frecându-şi mâinile.

Atunci am aruncat arcul, am scos praştia,
mi-am pus în ea inima şi-am strigat:
„Doamne, e tot ce mai am, totul,
doar inima asta de piatră”. Şi am tras.

Nici nu m-am uitat când am făcut-o
cu mâinile amorţite de somn.

Când deschisei ochii, îl întrebai pe înger:
„Am nimerit?”. „Drept în cap, David, drept în cap”.
Apoi cu un gest firesc îmi luă din colb inima
mi-o puse flacără în piept, şi tăcu.