Tu taci. Nu spui nimic.
Doar cu tăcerea mângâi
spinii de revoltă, sângerând uşor.
Te caută departe, răscolesc abisuri,
halucinant aruncă mreje,
tăind catarge, bântuie-n derivă.
Nu ştiu că pretutindeni eşti aici
mai intim decât sâmburele-n fruct,
când cu berbeci de gând lovesc
ritmat în poarta cerului...
Tu taci, ca nu cumva descoperindu-şi
preatimpuriu, ascunsul gând,
spre sine să-şi întoarcă, palizi,
caninul morţii, negru-sclipitor.
Căci cu o mână te imploră,
cu alta-nfriguraţi ridică un zid despărţitor.
Tu însă-i înfăşori cu scutecul tăcerii,
cu infinită grijă potolind delirul,
ca-ntr-un târziu s-aprinzi din cremeni
de versuri, flacăra-Ţi, zefirul...
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com